Trenul CUTREMURULUI din ‘77

Trenul CUTREMURULUI din ‘77(3417)


Eram elevă la un liceu din Brăila și începusem să mă pregătesc pentru admiterea la Politehnica bucureșteană.
La Institutul Politehnic București se țineau niște cursuri destinate, chipurile, celor care doreau să îi calce pragurile, dar, am constatat după prima participare, că era o mare cacealma care nu avea nicio legătura cu admiterea. Totuși, hotărâsem să folosesc acest pretext pentru a eveda uneori din cotidianul de acasă, invocând un motiv bine primit de către părinți. Așa se face ca eu și prietenii mei, Ema și Mihai, aveam bilete către București, pentru trenul din 5 martie ’77, ora 6 dimineața.

În seara de 4 martie 1977, s-a produs cel mai devastator cutremur trăit de mine, pe viu. Mă speriase zgâlțiala dar m-am liniștit repede, văzând că nimic nu se întâmplase, doar câteva bibelouri “valoroase” aterizaseră pe parchet. Nimeni nu realiza, în acea noapte, care era dimensiunea dezastrului din București, așa că nimic nu m-a oprit sa plec dimineața la gară, să iau trenul.
Venise doar Ema. Era și tatăl ei care, director în Insula Mare a Brăilei fiind, avea o întâlnire profesională la București, dar își luase bilet la vagonul de clasa 1 și nu călătorea cu noi. Prezența lui în tren, însă, mă liniștea deplin. Mihai n-a venit. Am aflat apoi că mama lui, oarecum speriată de cutremur, nu l-a mai trezit dimineața .

În fine, am plecat spre București cam cu juma’ de inimă. Drumul a fost teribil, cu multe opriri lungi și cu un frig pătrunzător care ne intrase în oase. Unii călători aveau aparate de radio cu baterii (pe atunci nu existau telefoane mobile) și împrăștiau zvonuri înfioratoare : “a picat Scala”, “ a picat Continentalul”. Nu le credeam!

Când, într-un târziu, am ajuns în Gara de Nord, am văzut sute, mii de oameni care alergau haotic de colo-colo și am înțeles imediat că lucrurile sunt mai grave decât bănuiam. Cred că așa sunt regizate filmele de război, alea cu plecarea soldaților pe front și cu toți cei dragi lor, împietriți de durerea despărțirii, privind spre trenuri, cu chipuri schimonosite de deznădejde.

Eram déjà speriată. Într-o fracțiune de secundă, însă, am ajuns să fiu chiar disperată. În vacarmul din gară, am pierdut-o pe Ema. Am căutat-o cu privirea o oră întreagă, dar n-am mai găsit-o. Eram singură, în mijlocul deznădejdii. Doar eu și cu mine! Nu mai fusesem în situația să-mi port singură de grijă în situații dramatice.

Am ieșit din gară cu gândul să iau un troleu către unul din unchii mei din București, care însă nu știau că eu eram pe cale să vin și, foarte probabil, puteau fi plecați la țară sau la munte. Am așteptat cuminte în stația de troleu, sperând să vină ori un 93 către Drumul Taberei, ori un 85 către Gara de Est, dar…troleele nu mai circulau. Liniile fuseseră afectate de cutremur iar transportul public era perturbat.

Am vrut să iau un Taxi dar rar apărea câte unul în gară și, oricum, era repede furat de către calatori.
Eram disperată și cred că asta se vedea clar pe chipul meu. Am văzut o doamnă care prinsese un Taxi și, implorând-o mai mult din priviri decât din vorbe, am reușit să primesc acceptul ei de a urca pe bancheta din spate, ăa mă duc unde aveam nevoie, dupa ce iși termina ea cursa.

Atunci, doar privind pe fereastra mașinii, am simțit toată durerea lumii!

Am trecut pe lângă Centrul de Calcul care era aproape de gară. Îl văd în mintea mea de parcă s-a întâmplat ieri. Era frânt de la jumatate iar cele două corpuri făceau acum un fel de unghi ascuțit, prăvălite unul lângă altul. Șoferul vorbea întruna și ne povestea despre tot dezastrul pe care îl văzuse în Bucureștiul zilei de 5 martie.

Am ajuns, într-un târziu, în Drumul Taberei . Mă rugam în gând să găsesc pe cineva acasă, la unchiul meu. Nu știam ce altceva puteam să mai fac dacă nu aveam norocul ăsta.
Tremuram din toate încheieturile când am urcat la etajul IIL, la ușa apartamentului, și am apăsat butonul soneriei, LUNG, atât de lung incât părea o alarmă ce prevestea sfârșitul lumii!

A ieșit unchiul meu, speriat. Cand l-am văzut, m-am prăvălit în brațele lui și am început să plâng nervos, convulsiv, “din toate băierile inimii”.

Coșmarul meu se sfârșise dar această amintire va rămâne în memoria mea, cu siguranță, și dincolo de moarte!
 

OMD MAMAIA CONSTANTA
Ziarul Timpul WhatsApp



jooble.org ziare, stiri