UNDE SUNT VECINII MEI DE ALTĂDATĂ (III) GARA AMINTIRILOR(5653)

În cartierul de la gară, unde am copilărit ca într-o sală de așteptare, pentru că, la noi, în casă, se auzeau anunțurile făcute la megafon, plecările și sosirile, s-au țesut cele mai frumoase povești despre Ionică, se știe, care a confundat trenul cu o mașină mică!

Una e să citești și alta e să trăiești. În copilărie, deși în familia mea nu a existat o tradiție ceferistă, gara mă atrăgea ca un magnet. Făcusem o pasiune pentru meseria de mecanic de locomotivă. În epoca locomotivelor cu aburi, care mă impresionau întotdeauna la plecare, cu roțile mari opintindu-se să-și ia elanul necesar, petreceam multe ore pe peron.

Aici am primit prima lecție despre viață. Despărțirea.
Pe peroanele gării, oamenii se despărțeau în fel și chip, dar nu ajungeau niciodată la apogeul dramatic al despărțirilor din filmele indiene, care umpleau cinematografele constănțene, începând, vara, cu Grădina “Tomis”. La un spectacol de acest gen, eu și prietenul meu Miho, astăzi, cetățean american, am fost dați afară din grădina-cinematograf, pe motiv că făcusem câteva glume proaste pe seama celor care plângeau de li se rupea cămașa pe ei...
Plânsul de voie era un drept câștigat de populația oropsită, dar aveam să înțeleg lucrul acesta puțin mai târziu, când a intrat în vigoare programul impus de lagărul socialist.

Revin în gară, că, vorba aia, pleacă trenul!
Mă impresionau mult cei care își luau rămas bun la plecare, decența celor care plângeau în surdină, plânsul florilor sau gesturile de tandrețe autentică.

Gara, indiferent de dimensiunile și importanța ei ca nod de cale ferată, face parte din bibliografia folosită la Școala vieții.

Bibliografia este structurată ca un joc din jumătăți de figurine. Dacă reușești să le lipești corect, capeți imagini întregi din viața ta, pentru că, sunt sigur, gara stochează în memoria sa milioane de secvențe cu cei care au trecut pe aici.
Pe de o parte, cei care au condus pe cineva la gară, fiind rugați să coboare din vagoane, pe de cealaltă parte, cei care pleacă...

La anumite ore, Gara Constanța era aglomerată în toate punctele sale importante: jos, la parter, ghișeele de bilete, în colț o tutungerie și ziare, ,sus, la etaj, un chioșc de dulciuri, pe partea opusă, loto, tot acolo, restaurantul, jos, în primul tunel, un birou unde puteai să-ți lași bagajele de mână în siguranță, ceea ce astăzi nu știu dacă mai există.

Pentru mine, din toată forfota specifică unei gări mari, cel mai important personaj era călătorul și nu conductorul, căruia i se mai spunea și “nașul”.

De trei ori pe an, la începutul fiecărei vacanțe, deveneam călător în toată regula. Puteam, în fine, să mă urc în vagoane. Mama mă dădea în grija cuiva și eu trebuia să cobor la Galați, unde mă aștepta bunicul meu. Într-o iarnă grea, trenul, tras de două locomotive cu aburi, a făcut 8 ore până la Galați. Îmi aduc aminte că,în gara Cernavodă, pe anumite porțiuni, bărbații coborau din tren ca să împingă, cât puteau ei, cele două locomotive care patinau pe zăpadă...

Când treceam pe podul vechi de la Cernavodă, indiferent de anotimp, închideam ochii, fără să știu ce este aceea moarte...

În clasele primare, doamna Dumitrescu, ne-a spus la o oră de dirigenție că nu suntem veșnici pe pământ, ceea ce m-a întristat foarte mult. Ca trăire, tristețe pe care o țin minte și astăzi! Cu fiul doamnei învățătoare, Laurențiu Dumitrescu, am avut o frumoasă relație de prietenie. De când a plecat, ca medic militar, în Suedia, fiind însurat cu Adina, fosta mea colegă de liceu, nu mai știu nimic despre el.

În timp, mi-a intrat în sânge plăcerea de a mă plimba cu trenul, fie cu aburi sau electric, ca în România, fie cu trenul pe perne de aer, ca în Danemarca...

În studenție, am călătorit foarte mult, pentru că aveam câteva prietene în țară. Scopul era același. Destinația era diferită, pentru că funcționa un singur criteriu de selecție: primul tren care pleca spre Constanța, Galați, Brăila sau Tg. Jiu. De câte ori mă vedea Sorin Ovidiu Bălan cu geanta de voiaj în mână, exploda: “Băi, parcă te-a făcut mă-ta pe tampoanele trenului!” Chiar pe tampoane, nu, dar lângă gară, da.

Întotdeauna am dormit foarte bine în tren. În timpul unei călătorii, fiind foarte obosit,după un meci de fotbal, am visat, în timp ce dormeam, că scot, ca portar, o minge de la vinclu. Bineînțeles că l-am lovit cu palma pe cel din dreapta mea, un domn bine îmbrăcat, și am ieșit pe hol ca să nu se repete scena...

Tot gara din cartierul copilăriei mele mi-a adus primul mare succes de presă. Lucram la ziarul “Dobrogea Nouă” când am făcut împreună cu Dan Spiridon ancheta “Am fost șapte zile călător pe calea ferată-” Însoțiți de reprezentanții unor instituții, am luat la puricat gările CFR de pe raza Regionalei Constanța. A fost o anchetă trăznet oprită după 5 zile de primul secretar de atunci!

Succesul teribil al anchetei, la vremea aceea plină de opreliști, s-a datorat, în primul rând, doamnei Aurelia Lăpușan, redactor șef, care a avut curajul să dea bun de tipar! Sunt convins că niciun bărbat al acelor vremuri tulburi nu ar fi avut curajul să publice, în calitatea de redactor șef, o asemenea anchetă. În condițiile în care eu am dat cu subsemnatul, fiind pus să explic ce am vrut să spun cu formula “Românii au ajuns să mănânce tacâm de pește”...

Gara Constanța a fost prezentă la toate evenimentele importante din viața mea. Ea m-a condus și mi-a purtat noroc în două momente deosebite: când am plecat în armată și când m-am dus la București, pentru a da admitere la facultate...

Pentru că mama se emoționa repede, am vrut să o scutesc de astfel de trăiri. I-am avut, în schimb, tot timpul, alături de mine pe vecinii mei de altădată!