UNDE SUNT VECINII MEI DE ALTĂDATĂ ?(8906)

Unde sunt vecinii mei de altădată?
Constat cu tristețe că lumea s-a înrăit foarte mult. Înainte obișnuiam să spunem despre un om că este bun de pus la rană. Acum, dacă nu ești atent, riști să te infectezi!

Din cauza lipsurilor de tot felul, cei mai mulți dintre noi s-au înstrăinat și s-au izolat de restul lumii. Pentru că nu mai așteaptă pe nimeni, au renunțat la sonerie. Vorbim prin ușă. Ca să ne pândim cât mai bine, ne-am pus vizor cu rază mare de acțiune. Cei mai pricopsiți și-au montat alarme. Mimica ține loc de conversație.

De frica violatorilor, nu se mai urcă nimeni în lift. Acum, dacă ești atacat în scara blocului, nu sare nimeni în ajutorul tău! Dacă scapi cu viață, se găsește cineva să te dojenească prin intermediul unor morale care nu își au sensul. Ca și atunci când îți serbezi singur ziua de naștere. Pentru că prietenii nu au bani de cadou, nu îți trece nimeni pragul.

Unde sunt vecinii de altădată?
De dorul foștilor mei vecini, m-am întors în cartierul de la gară. Scara blocului în care mi-am trăit copilăria îmi pare a fi, acum,după atâția ani, atât de mică, încât, am senzația că am în față o construcție destinată piticilor. Și, totuși,pe aceste trepte i-am cărat bagajele Marianei, una dintre vecinele mele cele mai frumoase, care se îndrăgostise de un bijutier și refuza să se mărite cu băiatul ales de părinții ei! Acum, sincer să fiu, nici alesul părinților nu era de refuzat: tânăr ofițer de marină, familie bună, înalt, frumos, educat. Cam tot ceea ce se cerea la vremea respectivă, mai puțin lipsa norocului, care era o chestiune strict personală.

Mi-am adus aminte, deunăzi, de acest episod, când, fiindu-mi dor de vecinii mei buni de altădată, am trecut prin cartierul copilăriei mele, bulevardul Republicii nr.116, bloc B, scara C, etaj 4, Constanța.

Mariana a fugit de acasă cu o “Volga” neagră, cu mine pe post de hamal, undeva, în KM 4-5. Declanșa, astfel, pe scara blocului, care semăna ca atmosferă cu un cartier italian, un soi de priveghi vesel. Oameni deosebiți, vecinii, alături de care alcătuiam o mare familie pe scara blocului, au reușit, în cele din urmă, să o împace pe Mariana cu părinții ei.

Vecinii mei nu se bucurau de răul altuia, cum procedează unii în capitalismul nostru de cumetrie. Stau pe la uși și uneltesc. Abia așteaptă să pățești ceva nașpa! Nu îți răspund la salut. Se îmbolnăvesc de oftică ori de câte ori se întâmplă să ai parte de o realizare frumoasă în viața ta. Se bucură nespus de mult că ești sărac, bolnav și neputincios. Părinții mei au fost ultimii de pe scară care și-au cumpărat televizor. Bineînțeles, alb-negru.

Timp de câțiva ani, duminică dimineața, mergeam prin vecini să văd serialul “Calul Fury” și toată lumea mă primea cu brațele deschise. Tot duminica, dar seara, la ora 20, mergeam împreună cu ai mei să vedem spectacolul de varietăți prezentat la TV, în pauza căruia ne uitam cu nesaț la desene animate cu Popeye Marinarul.

Deși, ca să ajungem la vecini, doar treceam dintr-un balcon în altul, tata se îmbrăca întotdeauna cu cămașă albă și cravată. Ai mei și familia Miron desființaseră zidul protector dintre balcoane și se circula liber. Era, ca și în cazul altor familii, o dovadă de prietenie, încredere reciprocă și respect. Pe balcon era o măsuță unde găseam tot timpul dulciuri și sucuri. Din când în când, serveam masa împreună. Nu îmi amintesc să fi auzit vreodată vreun reproș.

Alături de vecinii de pe scară, 15 apartamente, am trăit, până când ne-am mutat la trei camere, toate marile evenimente din viața noastră… Până și prietenul meu cel mai bun din acea perioadă făcea parte din același nucleu al vecinilor!
Dan Pavel, astăzi, un talentat arhitect. La o vârstă destul de fragedă, amândoi citeam foarte mult. Eu beletristică, el istoria artelor, manuale de desen tehnic, diverse alte lucrări de specialitate.

Prima fată de care m-am îndrăgostit a fost tot o vecină, Olguța Tomescu, de la etajul 3, care nu a aflat nici astăzi de sentimentele mele. La etajul 4, pe palier cu noi, locuia Marilyn Monroe, în fapt, doamna Savin, copia ei fidelă.

În anii adolescenței, îmi doream foarte mult o chitară. Chitara și mobra, adică o jumătate de motocicletă, erau la modă. Tata a refuzat să-mi cumpere chitară, motivând că nu vrea lăutar la ușă. Deviza lui suna așa: “Nu știi matematică și fizică, nu exiști!”

Când a împlinit 18 ani, Emil Purcărea a primit în dar o chitară, pe care a pus-o pe șifonier și acolo a rămas până în zilele noastre… Nu este pentru cine și-o dorește, ci pentru cine se nimerește…

Scara noastră, cu vecini de calitate, a rămas în mintea mea, datorită lor, ca un univers aparte. De sărbători, coboram de la etajul 4 până la parter cu paharul în mână ca să dau noroc cu toată lumea. Eram cu toții membrii aceleiași familii.

Mă gândesc acum la cei de vârsta mea, de la etajul 4 în jos: Gabriela Savin, distinsă, educată, bună la învățătură, Vichi, mai mare decât mine, student la Timișoara, în acei ani, Dan Pavel, arhitectul, primul meu prieten adevărat, dar viața ne-a purtat pe drumuri diferite, clanul, între ghilimele, Purcărea - Emil, Mariana, Lucica, familia Tomescu - Olguța, Beatrice, Dan Lungu și fratele său mai mare, Cristina, la mijloc, și fratele ei greu de ținut în frâu, Mubien Devlecea, cu fratele mai mare, Gabriela Adam, scobitoarea, Bebe, handbalistul, și sora sa Zoe, Dan, fiul doctorului de la etajul 1, Cristi, slăbănogul, cu care mergeam la meciurile de box “Mănușa litoralului”, și fiica domnului Țacu, un nume cunoscut în perioada în care litoralul românesc era dominat de firma nemțească TUI.

Mai adaug un nume, pentru că îl consider cel mai bun prieten din viața mea, ADRIAN CHIVU, care locuia în blocul alăturat, la R1.

Pe unde sunt oare vecinii mei de altădată?