Cum e când apari în costumul îndrăzneţ al imaginaţiei? Primeşti premii literare, ar răspunde scriitorul Ionuţ Caragea(1805)

,,Pe timpul unei bătălii spaţiale din apropierea planetei Nede, apare fisura dintre universul material şi lumea de apoi, provocată de arma fără precedent a pământenilor: bomba cu suflete.“

Finalul acestei fraze – bomba cu suflete – care poartă nu doar o încărcătură de teribilism şi spectaculos vehiculată în general de scriitorii de science-fiction dar şi una filosofică, identificabilă în trecutul din care venim şchiopătând, mi-a sugerat că el poate fi mijlocul de locomoţie cu ajutorul căruia Ionuţ Caragea s-a deplasat, deliberat, ca discipol al zeilor de altădată, în interiorul propriului roman SF din care am citat şi anume, Discipolii Zeilor de Altădată. Desigur, este un mod de a te arăta lumii literare, metaforic vorbind, îmbrăcat în costumul neîmblânzit al imaginaţiei, ca posibil personaj, sigur însă ca scrib al unui timp reproiectat pe fundalul istoriei pentru a rupe, cumva, cu monotonia cotidianului. Dar nu despre cărţi e vorba acum, ci despre două importante premii literare ca răspuns la apariţia amintită, mai ales că ele sunt câştigate de un membru al Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România. Despre literatura ştiinţifico-fantastică precum şi de promovarea ei în mediile literare se vorbeşte prea puţin, deşi nici ea nu ignoră faptul că întâmplările lumii sunt cârmuite de destin şi de demiurg şi că oamenii, cu toată înţelepciunea lor, nu pot să le domine ci doar să se adapteze la schimbările provocate de ele, în concordanţă cu vremurile trăite. Trecând prin poezie ca printr-o întoarcere acasă (câteva volume publicate între 2006-2014, inclusiv bilingve, română-franceză, română-spaniolă), aforism (cu două Dicţionare ale suferinţei), eseu şi memorialistică, se opreşte asupra genului science-fiction publicând din 2010 un număr de cinci volume, cel mai recent, aparut în 2015 la Ed. eLiteratura fiind chiar volumul amintit mai sus, gen care i-a adus anul acesta, la Concursul naţional de proză umoristică SF organizat de Clubul timişorean ,,Helion“, premiul II, premiul întâi neacordându-se, pentru povestirea ,,Ca la noi la nimenea“. Un titlu ca o mustrare aş spune, iritând cu caustica sa vreo ,,clasă mijlocie de vârf cu apucături de clasă de jos“(ca să-l citez aici pe poetul canadian John Robert Colombo dintr-o Notă biografică), un fel de alegorie pe uşa căreia eşti invitat să intri ca să mai înţelegi, încă odată, dacă mai era nevoie, că mişcarea ţelurilor şi a proiectelor îşi pierde consistenţa pentru că imediat constaţi că e vorba de o lume decăzută. Aşa cum se recomandă, Ionuţ Caragea este constănţean, licenţiat al Facultăţii de Educaţie şi Sport a Universităţii ,,Ovidius“, a jucat rugby, ca şi tatăl său, Florin Caragea, pentru ca în 2003 să emigreze în Canada al cărei cetăţean este din 2008, loc unde şi-a descoperit, după spusele sale, vocaţia de scriitor. Revine definitiv în ţară, în 2011, fiind azi un orădean.

Al doilea premiu ce se cuvine a fi amintit este tot un premiu II, la secţiunea Ficţiune, câştigat la concursul naţional ,,România peste o sută de ani“ în această toamnă, cu prilejul celei de-a 37-a Convenţie Naţională de Science-Fiction organizată la Bucureşti de Asociaţia Română a Cluburilor şi Autorilor de Science-Fiction. Nu ştiam că se mai gândeşte cineva, prin intermediul unor pagini, să mai scrie, nu din dorinţa de a-i ,,spăla“ picioarele, de a i ,,unge“ cu alifii vindecătoare rănile acestei ţări, ci din aceea de a gândi, chiar fabulând sau visând, ceva despre viitorul economic, politic, moral, al naţiunii... Într-o scrisoare de acum şase sute trei ani, Machiaveli îi scria prietenului său Vettori, în contextul faptului că soarta, când vrea ,,să aducă mari nenorociri alege oameni care să contribuie la acea ruină“, şi ştiindu-se faptul că el nega oricee idee sau credinţă în progres, următoarele: ,,Şi pentru că soarta face ce vrea, ea vrea să fie lăsată să facă, aşa că stai liniştit şi nu-i fă încurcături, aşteaptă să vină timpul când va face ceva pentru oameni.“

Rămân la nivelul cel dintâi, umorul, şi închei, folosind ca pe o completare a primului titlu al prozei fantastice umoristice semnate de Ionuţ Caragea, acest pasaj din proza umoristică a lui Ananie Gagniuc, ,,Ca la balamuc“: ,,Ca ziarist, trebuie să fii un pic nebun să mergi şi să faci un reportaj la un spital de... specialitate în domeniu. Nebunia, dincolo de tragismul ei, oferă şi conferă o multitudine de ocazii, oportunităţi de a scrie umor (nu de aface băşcălie), de a glumi pe seama unor nefericiţii ai vieţii... Aşadar, am pornit, evident de la director... Până să-i spun scopul vizitei m-a aşezat pe un scaun şi s-a uitat fix în ochii mei, mi-a tras pleoapele în jos, mi-a băgat o lanternă în pupile, apoi a luat o jucărie zornăitoare şi mi-a învârtit-o pe la urechi. Eu nimic. S-a postat în faţa mea şi a început să se strâmbe, să scoată limba, să rânjească şi să scoată tot felul de onomatopee: ,,Gugu-ştiuc! Cotcodac! I-ha,i-ha! Prrr! Fâss! Miorlau! Ham-ham! Bau-bau!“ încât am crezut, o clipă, că a scăpat vreun nebun din salon şi i-a luat locul... Domn director, sunt ziarist şi aş vrea să fac un reportaj despre... Aşa spune dragul meu! Dedublarea personalităţii dumitale este în găozar, vorba cuiva. De la ce oficios esti? Sau ziar, revistă. Playboy, cumva? Paranormal? Crucea Sfântului Aşteaptă?

Şi o reflecţie, apropo de România peste o sută de ani şi de legătura de sânge dintre patrie şi noi: sper să nu lege nimeni viitorul ţării de Crucea Sfântului Aşteaptă, de feţele duminicale scobite şi cu crizanteme la butoniere imaginându-şi că apa lor se mai poate transforma în vin... Am fi atunci ca într-o comedie, sumbră şi, probabil, falimentară.