SERGHEI, CRUDUŢA ŞI OVIDIU LA SFÂRŞIT DE SEZON(2977)

 Sincer, nu mai ştiu ce să cred. De astăzi de dimineaţă telefonul sună într-una, iar sms-urile curg de nu mai prididesc să le citesc. Părerile celor care mă apelează sunt împărţite, după ce aseară, la emisiunea lui Capatos, s-a difuzat un material în care eu, Serghei Mizil şi Daniela Crudu facem giumbuşlucuri pe plajă, iar după aceea mergem la restaurant, la noi, „La 2 Vagabonzi”, unde am gătit câte ceva, pentru că după atâta înot, ni se făcuse foame. Chiar şi Cruduţei, care pare că nu mănâncă decât joia. Şi atunci numai o frunză de salată. Serghei a fost în nota lui obişnuită. Ne-a arătat inclusiv curul gol, de săracii colegii noştri de la montaj nu au ştiut cum să blureze mai bine imaginile.

 La indicaţiile lui Horaţiu Tudor, reporter, dar şi regizor-ad-hoc, bătut în cap fiind de soare la filmările de pe plajă, a gândit că ar fi minunat ca la restaurant să refacem celebra scenă cu macaroana din filmul „Doamna şi Vagabondul”, în care cei doi eroi mestecă pasta unul de la un capăt, celălat de la capătul opus şi boturile lor se întâlnesc la jumătate, aproape într-un sărut. Cruduţa nu văzuse filmul, aşa că i-am reprodus scena, eu şi Serghei. Fără pupat, desigur, pentru că Serghei nu este genul meu. Apoi am mai mâncat câte ceva, am mai băut câte un pahar, am mai cântat cu lăutarii. Inclusiv imnul cârciumii noastre: „Sunt vagabondul vieţii mele”.

 Cu alte cuvinte, un sfârşit de vară în care am avut foarte mult de lucru, iar zilele de vacanţă adevărată le-am putut număra pe degete. Un sfârşit de vară când, preţ de o dimineaţă, o după-amiază şi o seară ne-am jucat şi noi.

Sincer, în timpul filmărilor, m-am simţit minunat. Am aflat din nou farmecul mării, acela pe care nu l-am mai simţit demult, din vremea copilăriei, când veneam cu părinţii la Mamaia. Cei de vârsta mea îl ştiu. Fără maşini pe plajă. Ba, şi pe aleea de lângă plajă nu erau decât câteva vehicule, aşa că nimeni nu-şi bătea capul cu locul de parcare. Vă mai amintiţi? Mirosea a nisip fierbinte şi a bunătăţi de la chioşcurile de răcoritoare unde se găsea inclusiv bragă, „Cin Cin”, unde priveam pe geam şi visam la clipa în care voi creşte şi voi putea şi eu intra să beau din paharele cu picior, una dintre băuturile acelea colorate pe care le bănuiam a fi minunate, „Serbările Mării”, „Strada micilor şi cârnaţilor” cu mirosul înnebunitor de grătar, ciorba de burtă şi ciorba de ciocănele, prăjituri turceşti pe care numai aici le găseai, vestitul iaurt de capră sau de oaie, dar şi popularul pui la rotisor, pe care turiştii mai nevoiaşi îl cumpărau împreună cu patru porţii de cartofi prăjiţi, îl tăiau în patru şi mâncau părinţii şi cei doi copii, garnisit cu câteva halbe de bere şi un pahar de suc pentru ăia mici, după care plecau acasă fericiţi că sunt în concediu la mare, clădirea „Radio Vacanţa” în Mamaia, reperul pe care părinţii mei şi-l dădeau cu prietenii ca să se întâlnească pe plajă, clădire la care priveam ore în şir visând că va veni o zi când voi fi şi eu jurnalist. 

Dar şi adolescenţa mea, verile în care veneam cu cortul la Mamaia Nord şi dansam până în zori la „Colibri”, apoi tinereţea, practica de student la „Radio Vacanţa Costineşti”, începuturile meseriei de jurnalist, prietenul meu cel mai drag, care mi-a rămas alături până astăzi, Lucian Cristea, glumele lui în cascadă, care te făceau să te doară stomacul de râs şi datorită căruia Constanţa mi-a devenit, alături de Brăila, a doua casă, câte o beţie până în zori cu vin de Oltina, fireasca îndrăgosteală sezonieră de la Malul Mării, de câte o fată care nu-şi va aminti de mine nici măcar cum mă cheamă, „Vox Maris” şi fascinaţia ei, discoteca „Ring” şi pizza care preceda încă o noapte de dans îndrăcit.

Şi mai apoi, o vară cât o viaţă, petrecută la Constanţa.

Toate astea şi multe, foarte multe altele, mi-au revenit în minte în timpul filmărilor din acea ultimă zi a lunii august. Şi m-am purtat ca atunci. Desigur, cu povara celor patruzeci de ani care au trecut şi cu a celor şaizeci de kilograme pe care le am în plus. Şi m-am bucurat să-mi fie alături Serghei şi Cruduţa.

 Vă mai fac o mărturisire. Am un fix în fiecare an când vin la mare. Primul lucru pe care îl mănânc este pui la ceaun cu mujdei de usturoi. Am rămas traumatizat din armată. Pentru că primele luni de armată le-am făcut aici, la Cosnatnţa. Ne-au dus într-un marş de la unitatea din spatele Sălii Sporturilor tocmai la Vadu, unde era un poligon de tragere. Vai de bocancii noştri, că picioarele nu le mai simţeam. Am pornit pe la trei dimineaţa. Când am trecut prin Mamaia, era pustiu. Toată lumea dormea. Am trecut şi pe lângă restaurantul „Vatra”, aflat la drum, care avea reclame cu meniul puse în nişte sfere din palstic atârnate de pereţi. Pe cea mai vizibilă scria: „Pui la ceaun cu mujdei de usturoi”. Noi mâncasem înainte de a pleca în marş un sfert de conservă de crap în sos tomat de om şi mult, foarte mult ceai. Iar la prânz era meniu fix: o zi ciorbă de fasole şi mâncare de cartofi, iar a doua zi, ciorbă de cartofi şi mâncare de fasole. Nici nu mai ştiam care urma să fie combinaţia, în ziua aceea cu marşul. De atunci am rămas traumatizat cu puiul cu mujdei, pe care îl înfulec imediat ce văd marea. Mă răzbun pe meniul din armată.

Şi despre obsesia asta mi-am amintit pe plajă, atunci când filmam, pentru că locul era în apropiere de fostul restaurant „Vatra”.

De ce am spus la început că nu mai ştiu ce să cred ? Pentru că unii dintre cei care mă sună mă felicită şi spun că s-au amuzat teribil, alţii, dimpotrivă, spun că am greşit grav, că mi-am pierdut credibilitatea. S-a ales praful de imaginea mea de dur, de jurnalist de investigaţii intransigent.

 Eu, fraierul, credeam că seriozitatea şi credibilitatea unui jurnalist nu stă în felul cum se duce îmbrăcat la plajă, dacă poartă cravată sau nu. Credeam că ea se socoteşte în ce a sris, cum a scris, cât de grave au fost problemele abordate.

 Dumneavoastră ce credeţi? Când am filmat acum cu Serghei şi cu Cruduţa, ar fi trebuit să-mi amintesc de acele momente minunate din copilărie, adolescenţă şi tinereţe, sau de anchetele „Insula contrabandiştilor”, acţiune de amploare în care a fost destructurată o reţea internaţională de traficanţi de ţigări, „Dincolo de cheul de granit” despre viaţa mizeră a docherilor, „Dosarul Monumentul” despre doi fraţi criminali în serie, aderenţi la o sectă satanistă, despre criminalul în serie care îşi ucidea victimele racolate din târgul de maşini lovindu-le cu ciocanul în cap, după care le ambala şi la arunca în canalul Dunăre-Marea Neagră, despre Sergiu Băhăian care îşi îngropa victimele în beton, ca mafioţii, despre triplul asasinat de la Cernavodă, despre dispariţia copilului în pădurea de la Mînăstirea Cocoş, găsit mort după câteva zile, moarte mai mult decât suspectă, despre fetiţa asasinată la Pecineaga, de un tânăr nebun, pentru că nu voise să-i dea şi lui bicicleta să se plimbe, despre familia incestuoasă de la Urluia, despre bătrânii de la Cobadin peste care au năvălit tâlharii noaptea şi au violat-o pe bătrână, ori despre furtul flotei, despre mânăriile primarilor din majoritatea localităţilor de pe litoral şi altele asemenea?

 Am preferat să-mi amintesc totuşi de umorul senzaţional al lui Lucian, iubirile sezoniere, beţiile cu Oltina, pizza cu bere la halbă de la „Ring” şi dansul până în zori. 

 Acum vă las, că am de scris o anchetă grea, la care mă documentez de ceva vreme.

 La dracu! Sunt îmbrăcat fix cu maieul cu care m-am zbânţuit în valuri. O ieşi serioasă ancheta?