Revista EX PONTO text imagine metatext la numărul 50 – lansare la Târgul Gaudeamus(2018)

 Nu ştiu dacă acum treisprezece ani, pe când se cocea ideea apariţiei acestei reviste literare, la trei ani de la încetarea susţinerii financiare şi a controlului excesiv de către fosta sosită pe lume administraţia Mazăre a binecunoscutei reviste TOMIS, (şi aici fac o paranteză mai mare, amintidu-mi de verva cu care Baumarchais a punctat în Nunta lui Figaro controlul excesiv al Vechiului Regim, mă refer la presa franceză: ,,Cu condiţia să nu scriu nimic despre autorităţi, nici despre culte, nici despre politică, nici despre oamenii locului, nici despre corpul de credit, nici despre Operă, nici despre spectacole, nici despre cineva care face ceva, pot tipări orice, liber, fără să fiu urmărit de doi sau trei cenzori. Pentru a profita de această dulce libertate, anunţ apariţia unui periodic şi sperând că nu voi intra cu nimeni în concurenţă, îl numesc Journal inutile“) – prozatorul Ovidiu Dunăreanu, ca membru fondator şi redactor-şef împreună cu membrii redacţiei, ai colegiului ştiinţific sau consultativ, s-au întrebat, din turnul veşnicului prezent, dacă vor ajunge să îngrijească şi apariţia celui de-al 50-lea număr aniversar. Şi iată că s-a întâmplat! Ambiţia centrală, din cât am urmărit eu apariţia ei dar şi din discuţii pasagere, a fost dintr-un început aceea de a-i da o deschidere de producţie intelectuală articulată pe trei niveluri de organizare, text, imagine şi metatext – cititorul oricând va discerne că nu vorbim despre un joc de cuvinte ci despre o gândire transdisciplinară – şi de a fugi, chiar local, sau mai ales, de simplitatea arogantă. Aşa se face că revista a câştigat în claritate şi distincţie de-a lungul timpului, şi-a construit propria filosofie editorială ca pe o sarcină de istorie şi cultură literară care să nu fie o simplă reuşită individuală. ,,În urmă cu ceva timp, luând aminte la contextul economic deloc prielnic din jurul nostru, ne puneam întrebarea neliniştitoare, cu îngrijorarea îndreptăţită a celor ce şi-au făcut un ideal din construirea şi asigurarea continuităţii acestei publicaţii: ,,Ce soartă ne va rezerva anul ce va să vină?...băgăm de seamă bucuroşi că am apărut mai departe în stilul prudent şi răzbătător care ne caracterizează. Să fie într-un ceas bun şi de acum înainte acest parcurs neîntrerupt“, îşi încheie confesiunea redactorul-şef.

Pe de altă parte, preşedintele Filialei Dobrogea a USR, Angelo Mitchievici în Ex Ponto la aniversară (se simte deja un parfum al unui trecut de care nu se îndoieşte!) notează faptul că pentru o revistă trimestrială ,,editată cu sprijinul unor prieteni care cred în noi şi sub prestigioasa egidă a USR“numărul 50 marchează o vârstă adultă“. Cât priveşte o primă întrebare: ,,Ce a însemnat această revistă pentru spaţiul de cultură dobrogean?“, tot el dă răspunsul, în sensul că proiectul ei ,,a vizat o reuniune sub aceeaşi cupolă a ceea ce este mai bun în literartura scriitorilor dobrogeni cu critica şi eseul şi cu studiul care respectă toate standardele academice, fie de istorie, arheologie, literatură, teatru, arte plastice, film, muzică.“ Exista un nume. Istoria literară şi cea a presei culturale urmau să-l îmbrace în funcţie de cât de inspirat va fi lucrat la propria-i croială şi model“. 

Şi tot el continuă: ,,Am dorit să realizăm o revistă deschisă, care să reprezinte în spaţiul de cultură balcanică o punte de comunicare cu celelalte culturi balcanice şi cu ansamblul culturii occidentale“. Celeilalte întrebări referitoare la „Ce sens are ea în continuare?“ îi descifrăm răspunsul pornind de la existenţa unui creuzet pe care simte nevoia să se sprijine: ,,Suntem parte a acestui melting-pot balcanic, români, aromâni, turci, tătari, bulgari, sârbi, greci, armeni, evrei, lipoveni, rommi. Continuă să mă fascineze acest sincretism, acest amestec de cultură înaltă şi cultură populară, prezentă uneori pe diversele paliere ale aceleiaşi etnii, mă sensibilizează întâlnirea dintre Orient şi Occident în acest spaţiu de dialog cultural pe care revista l-a încurajat, i-a conferit o scenă. Cum am fi putut exprima mai bine spiritul acestei zone de confluenţă decât printr-o deschidere către toate aceste voci, fiecare cu timbrul ei, cu inefabilul ei... În mod cert, revista Ex Ponto este şi revista culturală a unei provincii româneşti, Dobrogea, dar vreau să nu cred că este o revistă provincială... în clipa de faţă exprimând cel mai bine acest spirit al Dobrogei în ceea ce are el mai elevat, autentic, şi în felul acesta îi scrie şi o parte importantă din istorie.“
O revistă care, continuând să apară în format editat cu 182 de pagini şi în condiţii grafice excelente, va readuce oricând în discuţie domnia celor peste 550 de ani ai tipografiei, cum şi al ascezei actului de lectură.

Pentru a valorifica prezenţa la malul mării a binecunoscutului critic literar Alex. Ştefănescu, revista decupează un fragment din ,,Mărturisiri despre anii petrecuţi la Constanţa“ din volumul Convorbiri cu Alex. Ştefănescu de Ioana Revnic, în ideea de puncta faptul că revista TOMIS ar fi împlinit în vara aceasta 50 de ani de la apariţie. Spicuiesc şi eu din spusele domniei sale: ,,La începutul lui februarie 1971, i-am scris lui Nicolae Manolescu, implorându-l să mă scoată din văgăuna în care se împotmolise viaţa mea (localitatea Coşvana, jud. Suceava). În scurtă vreme mi-a găsit un post de redactor la revista Tomis din Constanţa, oraş în care nu mai fusesem niciodată... Timp de trei ani viaţa m-a răsfăţat, lăsându-mă să lucrez la o revistă de literartură şi să mă ocup exclusiv de literatură... Eu şi colegii mei stăteam la redacţie maximum trei, patru ore, ieşeam apoi cu toţii la un restaurant, unde continuam discuţiile interminabile despre literatură. Acasă, noaptea, aşteptam ca Domniţa (soţia sa, n.m) să adoarmă, mă aşezam la masa mea de scris şi munceam din greu, dar cu plăcere, până în zori. Citeam cărţile noi atent, cu creionul în mână, făceam fişe, scriam, consultam dicţionare, mă plimbam prin cameră în căutarea unei comparaţii expresive. În cei trei ani petrecuţi la Constanţa am cheltuit trei sute de nopţi lucrând, fără nici măcar o oră de somn... Se zguduia oraşul de sforăitul simultan a mii de oameni, iar eu, cu lumina aprinsă, citeam pagină după pagină sau scriam la maşina de scris (aşezată pe un port de pâslă ca să nu deranjeze cu ţăcănitul ei vecinii, adânciţi şi ei în somn). În acea perioadă am înghiţit, ca un şarpe boa, literatura română contemporană, cu tot ce avea mai important... Acest mod al nostru frumos de a trăi s-a spulberat în 1974. Am fost anunţat că trebuie redus numărul de salariaţi ai revistei şi că ultimii sosiţi în redacţie vor fi transferaţi la ziarul local (ceea ce eu am refuzat ferm de la început, astfel că am devenit instantaneu ,,şomer“, cuvânt interzis în epocă)... Domniţa a renunţat la postul ei de la Biblioteca Judeţeană şi a plecat la Ploieşti, ca să caute o locuinţă pentru noi (vor face un schimb, în final, cu cineva care fusese transferat la Constanţa) şi să se ocupe de tatăl ei. Eu am rămas la Constanţa ca să scriu în regim de urgenţă o carte de critică literară, Amintiri despre literatura de azi, pe care mi-o ceruse Florin Mugur pentru editura Cartea Românească.“
Privind de pe faleză marea, care nu va fi niciodată aceeaşi când te scalzi în apele ei, probabil că Alex.Ştefănecu nu-şi va fi spus, precum Lucreţiu, ,,suave mari mango“, că se afla doar în trecere pe-aici...

Intrând în miezul revistei, Diana Zaharia propune o relectură a romanului de sertar publicat abia în 2007 Hotarul de nisip al lui Pavel Chihaia, voce distinctă în contextul ,,generaţiei pierdute“, cu referire la generaţia de scriitori care s-a distanţat, cu riscul interzicerii semnăturii, de linia partidului, constituindu-se în 1946 într-o mişcare de rezistenţă anticomunistă numită simbolic, Mihai Eminescu. Literatura epistolară, ca parte bogată şi diversă în cercetarea biografiei unor scriitori, este adusă în atenţie de istoricul literar Nicolae Scurtu prin Noi completări la biografia lui Grigore Sălceanu. Exemplificarea este făcută cu un schimb de epistole avut de către acesta cu Perpessicius pe marginea genezei piesei Hyperion, dedicată lui Eminescu, şi pe care scriitorul constănţean o va oferi publicului montată pe scena Teatrului de Stat de la noi în 1965.
Poezie semnează Adela Popescu, Florea Miu, Sorin Roşca, Valentin Busuioc, iar proză Ioan Florin Stanciu, Gheorghe Filip, Silvia Luchian. Traducerile în franceză din poezia română contemporană aparţin Mariei Ţenghea, versurile fiind ale poetului timişorean Lucian Alexiu. Ilustrarea grafică, partea de Imagine, dublată de o secvenţă biobibliografică, aduce în atenţie reproduceri după lucrările plasticianului Loretta Lörincz Băluţă, profesor titular la Colegiul Naţional de Arte de la noi, ,,Regina Maria“.

Metatextul se deschide cu un eseu, Incursiuni în imaginarul blacherian al AneiMaria Ciobotaru, privind imaginarul narativ la Max Blecher. Humorul în Literatura satului românesc, cu diferitele sale condiţionări, istorice, sentimentale, psihologice dar şi ca dispoziţie sufletească durabilă, este abordat de Iulian Dămăcuş, care plecă în explorarea sa de la romanul lui Jean Bart, Europolis.
Secţiunea Prozatori contemporani aduce în discuţie recentul roman semnat de Ovidiu Dunăreanu, Lumina îndepărtată a fluviului (Istorisiri din Condica marilor şi micilor praznice, Ed. Ex Ponto 2015). Interpretările aparţin Lăcrămioarei Berechet, Complexitatea structurilor imaginare, şi Alinei Buzatu cu Imaginea emblematică a fascinaţiei, texte cunoscute şi de către mine cu prilejul lecturii publice susţinute de autor la Universitatea Ovidius, la începutul verii. Criticul literar Gabriel Rusu completează această secţiune cu o cronică la aceeaşi carte, Lumea dintre cele două lumi.
Balcanistica înseamnă în acest număr Gustav Weigand răstălmăcit!, Nistor Bardu lecturând primul volum Ţară şi oameni al lingvistului german, publicat în română pentru prima dată în 2014 în studiul Armânii. Cercetări etnografice, filologice – istorice asupra aşa numiţilor macedo-români sau ţinţari.
Două studii aprofundate de istorie – arheologie, fiind vorba despre imagini pe care şi le-au făcut oamenii despre timp şi viaţa lor, vin din partea lui Cătălin Pavel, Olimpul beteag, şi a lui Radu Petcu, însoţit de lămuritoare ilustraţii, Iluminatul în spaţiile publice şi private din Dobrogea în antichitatea romană.

Închei parafrazându-l pe Jean D’Ormesson care, într-un roman al său vorbeşte despre cei doi monştri formidabili care ne pândesc şi a căror poftă nesăţioasă nu poate fi pusă la îndoială anume, prezentul şi viitorul. ,,Cel dintâi este viitorul. Am zice că este în faţa noastră. Celălalt e trecutul. Am zice că e în spatele nostru.“ Care ar fi cel mai ameninţător? ,,Totul se joacă în viitor fiindcă acolo oamenii, cu fiecare clipă ce trece, îşi pun în gând să petreacă restul zilelor. Din trecut urcă imagini, amintiri, regrete, remuşcări care ajung să se topească în melancolia şi nostalgia universurilor dispărute. Viitorul e mai viril, e aproape militar: el vesteşte pornirea la asalt, merge la luptă cu steagurile în vânt. E plin de speranţe. Dar şi de ameninţări.“ Triumful, pe cale de consecinţă, al cui ar fi, rămânând la această poveste de la care a început un act literar? Desigur, al revistei EX PONTO! al cărei număr jubiliar va fi lansat azi la Târgul de carte Gaudeamus, de la ora 19.