Un sentiment de confuzie mentală, ipocrizie şi ,,setea de sânge“ – candidatura lui Marian Munteanu(1651)

      Camuflarea reacţiilor aproape viscerale sub aparenţa, înşelătoare, şi ea, a unor dialoguri politice de către monopolizatorii dialogurilor mediatice. Atitudini gălăgios eroice: ,,Vai, ce vor spune SUA şi Israelul?“ Dar ce treabă ar avea ele să ne facă naraţiuni pe tema cine şi de ce candidează la Primăria capitalei cineva? Exaltări jurnalistice lipsite de suport ideatic autentic şi o ,,strălucită virtute patriotică“, iată cu ce mai ies în public, cel puţin pentru unul ca mine pentru care, fără a face o filosofie din asta, ideile sunt vizibile cu ochii raţiunii, diverşi ,,notabili profesionişti“ ai unor televiziuni de ştiri, atunci când se instalează în spatele unui laptop ca agenţi activi ai nonsensului. Construiesc nave de lut, recrutează invitaţi pregătiţi să-şi basculeze praful preasmerit al interesului sectorial pentru portretul şi conceptul de primar general al capitalei. În fond, aceştia ce fac? Ocolesc conceptul de capital intelectual fix, de imagine în sânge ca produs al unei actualităţi căreia oratorii cu ochi voalaţi de vârstă ce tocmai luau înălţime sub uimirea populară, ,,mari iubitori“ ai teoriilor economice ale lui J.K.Galbraith – mărturie stau toate cele întâmplate în decembrie 1989 şi mai apoi, din primăvară până în vara lui 1990 – voiau să-i scoată, pe uşă, pe geam şi prin acoperiş din uz cuvântul ,,violenţă“.

        Unde e glasul Cetăţii?

       Aceasta a fost întrebarea lui Marian Munteanu, în fond una de condiţie modestă, adresată unei moderatoare şi, desigur, invitaţilor ideologi ai acesteia la o emisiune a unei televiziuni de ştiri. ,,Televiziunile rotesc 10-15 oameni, dar ei nu pot fi glasul Cetăţii. Cum poate fi auzit glasul ei?“ a conchis el, când se tot încerca a-i fi proiectată asupra trecutului o lumină decupată din articole de presă, de parcă ar fi vrut să-l împovăreze de cine ştie ce crimă odioasă. A fost o întrebare fără răspuns. Alexandrescu Horia, scos de la naftalină s-a făcut mic, spunând (şic!) că el nu are nimic împotriva candidaturii lui Munteanu deşi, cu câteva zile înainte se exprimase public, la B1Tv, că acesta nu are ce căuta să-şi depună candidatura la primăria generală, fără a avea argumente măcar dialectice şi de clasă, că tot i-a plăcut marxismul. Dar poate are Oancea Sorin, că s-a tot plimbat printre ,,golanii“ Pieţei şi a scris, ca student, prin presa de atunci.
        Contestarea colectivă a unei candidaturi de felul celei asupra căreia m-am oprit pare o acţiune temeinic premeditată, organizată şi condusă printr-o strategie elaborată. Pentru că televiziunile vor ,,sânge“, atunci să curgă sânge! Şi-şi descriu public revolta în numele unei imaginare revolte populare, a unei furii tumultuoase de toate categoriile care ar mocni prin Bucureşti. Nu ştiu însă care le-au fost criteriile de selecţie cu care au operat. Ştiu doar că acest tip de contestaţie socială de tip modern era să-l îmbete la Antena 3 pe Soviani Radu care, faţă-n faţă cu Marian Munteanu s-a dat drept rege chemat de Dumnezeu să inaugureze ultima vârstă a lumii dialogurilor jurnalistice punănd întrebări fără noimă, cum s-a vrut a fi, în stitul caracteristic de monopolizator al datului cu părerea, şi Gâdea Mihai plus corul colectivist de voci. Plasarea într-o zonă de certitudine electorală, departe de relaţiile de putere l-a făcut şi Tudor Radu, burghez notabil al Antenei 3, să devină comisar de parohie mediatică, admonestând în stânga şi în dreapta, culcat şi în salt, că doar a fost militar!, cum de PNL a îndrăznit să opună candidatului fostului partid al celor cinci trandafiri, mă refer la Firea Gabriela, un candidat cvasi necunoscut în viaţa politică. Adică, PSD îşi poate valorifica potenţialităţile de care poate profita, ca fost partid de guvernare, fictive sau nu, dar un partid de opoziţie nu o poate face pentru a-şi creşte prestigiul sau pentru a cuceri o poziţie în sânul vieţii politice urbane.

        De ce vor unele televiziuni ,,sânge“?

        S-au invocat absenţa unui dosar la DNA, a vânzării de influenţe, a mitei sau a operării unui ocol financiar care să contribuie la succesul în alegeri. S-a clamat marcarea obiectelor de cositor cu care Marian Munteanu ar fi vrăjit masele de studenţi înainte şi în timpul Pieţei Universităţii. Dar s-a pus în discuţie, cu o ferocitate şi un cinism pe care eu nu le agreez, identitatea creştină a unui candidat doar, doar i se va injecta sentimentul insecurităţii şi al inutilităţii magistrale. O îndrăzneală din speţa revoltei ,,bonetelor roşii“ din Bretania anului 1675. Şi totuşi de ce vor ,,sânge“ unele televiziuni? Pentru că au fost puse să caute, prin aerul plin de suspine, fremătare şi evocări a cotidianului ceva care să le facă să urce pe meterzele atitudinii pentru a pune mai bine sechestru pe capitole a unei existenţe despre care ştiau că ar fi învăluită într-o anume mitologie care nici nu sporea nici nu scădea. Cred că personajul nostru le-ar fi putut propune spre lectură, acestora,precum şi unui unui fost premier, Roman Petre, şi nu întâmplător, dezmoştenit cu o dublă provenienţă, studiile privind cultul malaezian al cargoului cu care el s-a implantat politic şi economic, ca disponibil pentru vise şi violenţe. În curând se va împlini un sfert de veac de atunci. Mitul cargoului s-a născut în rândul populaţiilor din Papua, în momentul în care europenii şi misionarii s-au prezentat pe post de civilizatori. Violenţele şi crimele i-au făcut pe indigeni să-şi construiească, imagineze în fapt ziua răzbunării şi a mântuirii ca pe o corabie cargo cu aburi condusă de străbunii care le vor aduce puşti şi tot felul de alimente şi bunuri pământeşti. Un fel de corn al bunătăţii naturale. Ceea ce la noi nu s-a întâmplat, în afară de puşti. Din câte ştiu, Marian Munteanu nu s-a identificat cu mitul cargoului, sub nicio formă. Pe când Roman Petre? Poate şi azi acesta îi mai aşteaptă pe barbari..., vorba lui J. M. Coetzee, dar să-l găsească la o televiune pe când dezbate, înfiorat la gândul barbarilor, faptul de cât de inoportună şi nocivă pentru PNL este candidatura în cauză. Cum s-o-ntâmpla, probail, şi cu Mungiu Pippidi Alina la care am observat o atitudine vitriolantă mai ceva decât dacă ar fi fost vorba de flotangiul de pe vremea prezidenţiabilităţii.
        În definitiv un scor formidabil obţinut de Marian Munteanu s-ar datora meritului de a nu fi fost nici măcar politician şi, deci, în buna obişnuinţă nu poate fi discredidat. Şi ca atare nici nu îşi corectează imaginea pentru că nu are ce corecta. Dacă va cere un mandat alegătorilor cred s-ar cuveni să plece de la acel îndemn delfic care spune că omul care se cunoaşte ştie ce îi este folositor, deosebeşte ceea ce poate face de ceea ce nu poate face... Un îndemn valabil pentru oricare dintre candidaţi. Desigur, dacă au citit despre el, însuşindu-şi-l. Ce nu poate face, deocamdată, este să îşi anunţe o viitoare candidatură la preşedinţie, ca civil, dar, gândesc, s-ar putea ca PNL să fi fost prevăzător, vremea trece, nu-i aşa?, şi să fi intrat în dispozitiv, propunându-şi de pe acum să-l prindă pe acesta în capcana primăriei generale pentru a păstra caldă şi sigură candidatura lui Werner Klaus Iohannis la următoarele alegeri prezidenţiale.

       În loc de final

       La un alt nivel al consideraţiilor mele, care se feresc şi nici nu pot a-l cântări pe om ca pe un manual de morală practică, mă mir cum de nu este învinuit şi azi, de către tinerii televizionişti că acesta, ar fi stricat tineretul, cum i s-a întâmplat lui Socrate. Poate pentru că nu s-au găsit dedesubturi grozave atât de gustate de posteritate. Şi, aşa cum s-a întâmplat şi cu acuzatorii Stagiritului şi acuzatorii lui Marian Munteanu au trecut, măcar simbolic, după evenimetele din Piaţa Universităţii în acuzaţi. Poate că fenomenul de ruptură de atunci al societăţii noastre stăruie în semnificaţia lui atât de puternic încât marca de ,,inamic public“ numărul unul se pare că a rămas şi izbucneşte de pe unde nu te aştepţi. Ostilitatea este de neînţeles. Mai este încă ceva, nu ştiu dacă de interes biograficist: Marian Munteanu chiar există? Cred că nu, de vreme ce i-a fost revocată, cu nonşalanţă, şi de către preşedintele de onoare al PNL, Quintus, candidatura.