PRIMUL PE LISTA MORŢII(1656)

De când mă știu, indiferent de situația în care m-am aflat, uneori, la limita supraviețuirii, nu m-am gândit niciodată la moarte. Cu o excepție. În clasa întâi, învățătoarea ne-a spus că, într-o zi, o să murim și că nu suntem veșnici pe pământ. Fără a avea prea multe noțiuni despre moarte, îmi amintesc că, atunci, m-am întristat profund. Un sentiment ciudat, care a venit de undeva din neant, pentru că, în școala primară, nici măcar filozof nu eram! Paradoxal, fără să înțeleg prea bine mecanismul morții, am căzut pe gânduri! Poate și pentru faptul că, la momentul respectiv, mă aflam sub anestezia povestirii despre tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte...Şi când te gândești că nici măcar poet nu eram! Anii au trecut. Mă aflam, după un drum istovitor, contra cronometru, în cabinetul unui medic din Oradea, unde fusesem primit la recomandarea domnului Petre Mihai Băcanu. După un consult sumar, timp în care m-a palpat pe burtă, ceea ce eu nu prea suport, medicul s-a așezat liniștit în fața unei chiuvete de dimensiuni mai mici față de modelele standard, pregătindu-se să se spele pe mâini. L-am fixat cu privirea, cu coada ochiului, dacă pot spune așa, pentru că îmi era teamă de el. Un om rece, dur, care, atunci când vorbea, e drept, destul de rar, nici nu clipea. Avea privirea rece. Mâinile, la fel...O vreme s-a uitat în oglindă, fiind profund interesat de starea naturală a feței sale. De altfel, după acest preludiu profesional, pentru că am simțit că trage de timp, a început, în fine, să se săpunească, fiind extrem de preocupat de ceea ce făcea. Medicii, în general, au o gestică mai apăsată, atunci când folosesc săpunul. Sunt convins că e un tic sau o tactică. Trag aer în piept și, în același ritm, trag de timp. Înaintea unei hotărâri decisive sau a unui anunț important, își caută cuvintele. Imediat, după acest moment, cu multe multe zgomote ciudate, specifice spălatului într-o chiuvetă mică, am fost convins că, pur și simplu, uitase de mine...Curând, i-am auzit vocea. Ca și cum ar fi anunțat plecarea trenurilor din gara Oradea, mi-a spus, scurt și la obiect, cu voce tare, ca și cum ar fi folosit un megafon sindical, că mai am doar trei luni de zile de trăit! Un verdict scurt, la obiect, enunțat dintr-o suflare, fără menajamente! Când primești, după un consult medical, o asemenea veste, cei din jurul tău se așteaptă pesemne să te tăvălești pe jos și să-ți smulgi părul din cap...În clipa aceea, subit,m-am transformat într-un submarin care se scufunda lent în adâncul mării...Nu auzeam decât susurul apei de la robinet, care devenise călăuza mea, la ieșirea din cabinetul medical, croindu-mi drum printre cei care își așteptau umili rândul la consult. La un moment dat, am vrut să mă întorc spre ei și să le arăt, sfidător, chiar ușor arogant, documentele care susțineau verdictul doctorului... Pentru prima oară în viața mea, mă aflam în capul unei liste! Primul pe lista morții! La admiterea la liceu, de pildă, m-am plasat pe penultimul loc. După afișarea rezultatelor, m-am oprit pe la mijloc și i-am anunțat pe ai mei că am picat la admitere. Tata, cu rigoarea lui de militar, a luat lista de jos în sus și m-a găsit pe poziția 37. Penultimul. Acum eram primul pe lista morții! La hotel, nu am putut să dorm. Aveam senzația că totul este umed în jurul meu. La 5 dimineața, m-am urcat la volan și am plecat spre Constanța. Nu-mi amintesc nici astăzi, după nouă ani de la derularea acestui episod, pe unde am trecut, unde am alimentat, când am ajuns, ce am făcut! Ţin minte doar că vedeam înaintea ochilor doar flori. Multe flori...