#COLECTIV - ÎNTREBĂRILE FRUMOASE ŞI LIBERE DE RĂSPUNSURI(1744)

 Eu cred că Lucian Blaga nu a avut dreptate atunci când a scris, în poezia „Sufletul satului”, versul memorabil: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”. Personal cred că veşnicia s-a născut la stat. Mai exact la organele de stat, atunci când este vorba să ancheteze un dosar greu, cu implicaţii majore în viaţa socială de la noi.

 În ultima zi a acestui februarie mai lung, tinerii frumoşi şi liberi au ieşit din nou în stradă mânaţi de tragedia de la clubul „#Colectiv”. Au ieşit cu mărţişoare şi flori, să-i comemoreze pe cei dispăruţi, să-i căineze pe cei răniţi, rămaşi cu sechele pentru toată viaţa, să-i consoleze şi să-i mângâie pe părinţii şi prietenii celor care au murit nevinovaţi. Atât însă. Flori, mărţişoare, lacrimi şi cuvinte de încurajare. Nimic altceva. Puţin, foarte puţin.

 În urmă cu patru luni, aceeaşi tineri frumoşi şi liberi ieşeau în stradă, spunând: „Gata!” Credeau sincer că a sosit sfârşitul. Sfârşitul unei epoci urâte, plină de corupţie, de hoţie, de minciună, de amantlâcuri jegoase, de dispreţ al autorităţilor faţă de cetăţeni. „De acum încolo va fi altfel”, era pe buzele tuturor. Şi foarte mulţi au crezut asta. În urmă cu patru luni de zile cădea, credeam noi, ultimul guvern nemernic al României post-decembriste. Cădea sub presiunea străzii şi îl înlocuia un guvern necorupt, nemincinos, nehoţ şi care să respecte cetăţeanul.

 Dezamăgirea a venit imediat, odată cu investirea noului guvern. Vă mai amintiţi de una Cristina Guseth, propusă pentru postul de ministru al Justiţiei şi tăcerile ei tâmpe în faţa comisiei parlamentare? Ăştia erau tehnocraţii care veniseră să ne salveze.

 Numai că tehnocraţii s-au dovedit nu numai incompetenţi, dar şi nesimţiţi. Adică, nu au avut bunul simţ să termine, în patru luni de zile, ancheta asupra evenimentului care, practic, i-a adus la putere. De ce au murit tinerii din „#Colectiv”? Ipoteze sunt o groază, inclusiv unele mai mult decât fanteziste. Dar una dintre ele trebuie luată în seamă: tragedia de la „#Colectiv” a fost provocată de o mână criminală. De un maniac sau, dimpotrivă, de un profesionist. Tergiversarea răspunsurilor ferme, bazate pe probe indubitabile, nu face decât să alimenteze aceste ipoteze. Şi mai este ceva. Motive de ieşire în stradă au mai existat şi după investirea Cabinetului Cioloş. Unele la fel de grave ca tragedia de la „#Colectiv”. Spre exemplu, faptul că mulţi dintre răniţi au murit, nu de arsuri, ci ucişi de infecţiile din spitale, despre care s-a minţit mereu că nu există. Sau bătaia de joc la adresa supravieţuitorilor, lăsaţi să se descurce pe cont propriu pentru a-şi face rost de tratamentele vitale. Sau, moartea bebeluşilor răpuşi de bacteria E. coli şi neputinţa autorităţilor de a da un răspuns ferm, de unde vine nenorocitul de virus ucigaş. Totuşi, oamenii nu au mai ieşit în stradă pentru viaţa copiilor lor. De ce? Pentru că nu mai este cazul să cadă acest Guvern?

 În această ultimă zi de februarie bisect, s-a plâns, s-au depus flori şi mărţişoare, s-au rostit cuvinte de îmbărbătare, au apărut chiar şi nişte popi care au ţinut o slujbă, deşi la data tragediei au lipsit cu desăvârşire.

Dar nimeni nu a pus întrebările dureroase: De ce s-au secretizat rezultatele testelor de la Petroşani? De ce nu s-au dat certificatele de expertiză medico-legală familiilor victimelor? Să ne luăm noi inima în dinţi şi să lansăm o ipoteză. Gazele ucigaşe rezultate în urma arderii buretelui şi a tavanului, stabilite prin experimentul de la Petroşani, trebuie să se regăsească şi în plămânii şi sângele victimelor. Fix atâtea. Dacă există ceva în plus, o altă substanţă toxică, atunci e necaz mare. Înţelegeţi de ce. Sper ca părinţii victimelor să nu fie anunţaţi că s-a omis să se facă examenul toxicologic al copiilor lor decedaţi.

Iar Guvernul, şi după această manifestaţie, stă liniştit şi se aşează mai bine în scaune.

Pe la garduri, pe unde se pişă câinii, a început să apară ştevioara, urzicuţa şi loboda, aşa că putem bifa că am mai trecut o iarnă.

Şi uite aşa, dacă veşnicia s-a născut la sat, tot la sat aflăm şi cum poate fi ea traversată.

Dintr-o ştevie în alta!