1) Cum aţi descrie aikidoul pentru cei care nu au auzit de acest sport?
Nu l-aş defini ca sport ci ca o artă, dealtfel aikidoului îi lipseşte ingredientul principal în viziunea legislaţiei sportive şi anume competiţia. Aşa că aş descrie aikido ca o artă marţială necompetiţională utilă celor care vor să înveţe un sistem de autoapărare eficient, o cale de şlefuire a sufletului şi a caracterului. Păşind pe această cale practicantul se redescoperă în timp pe sine şi devine conştient de potenţialul său inepuizabil. Acum aş dezvolta ideea celor două laturi ale aikidoului, cea fizică şi cea spirituală.
Spuneam că aikido este în primul rând un sistem de autoapărare şi aici putem împărţi tehnicile în două ramuri, tehnici de fixare şi tehnici de proiectare ( de aruncare ). Nu se foloseşte forţa deoarece se acţionează asupra articulaţiilor, este ca şi cum ai lucra cu un sistem de pârghii. Îmi place să le spun începătorilor că într-o primă fază aikido înseamnă fizică şi anatomie. Apoi practicantul învaţă să respire corect şi să-şi armonizeze respiraţia cu mişcările. Trebuie menţionat că în aikido nu există atac în sensul că practicantul nu va ataca niciodată, el doar apărându-se, însă acest lucru nu înseamnă că nu învaţă atacurile. Pentru a ştii cum să te aperi trebuie să ştii de ce să te fereşti, iar în aikido atacul şi apărarea sunt elemente ale aceluiaşi întreg. Cum rolurile se schimbă în permanenţă adică şi ataci şi te aperi punem la fel de mult accent pe învăţarea corectă a atacurilor fie ele lovituri de pumn ori picior sau prinderi. Câteodată chiar cel care se apară iniţiază atacul fără să-l finalizeze, însă cu scopul de a obţine o reacţie a partenerului de antrenament astfel încât să-l aducă în situaţia proprice executării unei tehnici.
După cum se poate înţelege din rândurile de mai sus rezultă că nu putem iniţia o competiţie în aikido, pe de altă parte aceasta nu există în nicio artă marţială tradiţională japoneză. Dealtfel nu este consemnată nicio competiţie care să se fi desfăşurat în timpul vieţii fondatorului aikido ci doar scandalul iscat de unul dintre elevii săi care pentru a atrage mai mulţi studenţi a introdus un sistem competiţional, fapt ce a dus la interzicerea folosirii numelui aikido de către acesta, ca urmare a hotărârii fondatorului aikido, O Sensei Morihei Ueshiba. Caracterul non-competiţional al artelor marţiale îl putem înţelege mai bine dacă facem referire la istoria Japoniei. Până la unificarea Japoniei, anul 1600 după bătălia de la Sekigahara când luptele între clanuri erau foarte dese existau artele militare, tehnici de luptă al căror scop erau omorârea adversarului care ulterior s-au transformat în arte marţiale moment în care a început să se pună accent pe partea spirituală ca mai târziu unele din aceste arte marţiale să devină sporturi marţiale, parte din ele păstrându-şi şi latura spirituală, altele axându-se mai mult pe cucerirea de diplome şi medalii.
Totuşi axarea pe competiţie sau non-competiţie în artele marţiale reprezintă o opţiune organizaţională şi chiar personală, în privinţa aikido eu am ales linia tranşată de fondatorul acestei arte şi continuată de urmaşii săi.
A doua latură a aikidoului este cea spirituală care însă nu este accesibilă oricui şi nici din primele antrenamente. Aşa cum spuneam este o cale a descoperirii sinelui, o cale a conştientizării, transformării şi desăvârşirii. Este foarte important să înţelegi ce faci şi de ce faci, fără scopul de a fi mai japonez decât japonezii. Scopul este ca aikido să schimbe omul şi nu invers. Respectarea şi înţelegerea unor tradiţii, a etichetei, a codului Bushido, etc fac din aikido unul dintre cele mai eficiente sisteme de educare şi formare a celor tineri, dar şi de şlefuire a celor mari. Toate aceste lucruri se extind inevitabil şi în afara dojoului ( sala de antrenament ) şi duc în final la câştigarea adevăratei lupte, cea a sinelui cu sine însuşi.
Despre această transformare a practicantului de Aikido Chiba sensei, unul din elevii fondatorului spunea:
„Pe măsură ce păşim pe calea Aikido, descoperim treptat, cu mirare şi entuziasm, adevăratul sine, acest sine ascuns, alienat şi care, cu tot potenţialul său inepuizabil, rămâne în continuare neatins, nedescoperit de mulţi dintre noi, care mor fără să ştie nimic despre existenţa acestuia.
Aşadar, descoperirea adevăratului trup, cu valoarea şi frumuseţea lui, nu e motiv de comparaţie sau discriminare competitivă, ci are o valoare de sine stătătoare în fiecare individ. De unde decurge şi concluzia inevitabilă că studiul Aikido-ului ca artă este şi trebuie să rămână non-competitiv.”
2) Ce calităţi trebuie să îndeplinească un practicant al aikidoului?
Îmi place să spun că oricine are două mâini, două picioare şi respiră poate începe practica aikido, asta nu înseamnă că toţi vor continua, vor ajunge centuri negre sau vor deveni instructori. În primul rând trebuie să fii clinic sănătos, dealtfel la înscrierea în clubul nostru pe lângă formularele care trebuie completate este necesară şi o adeverinţă medicală în acest sens. Cât despre răbdare, atenţie, perseverenţă s.a.m.d. acestea sunt calităţi care se pot educa în timp dacă nu le ai la început, cu condiţia să-ţi doreşti şi să accepţi propria schimbare.
3) Cum aţi descoperit această artă marţială şi când aţi început s-o predaţi ?
Am început artele marţiale în 1991 cu Cezar Cristea sensei, un profesor de care am rămas ataşat până în ziua de azi şi cu care mă întâlnesc cu drag, ori de câte ori putem. Sub îndrumarea lui am studiat Karate Wado-Ryu. Tatăl meu insista să practic aikido sau kendo aşa că în 1994 am început studiul primelor elemente din aikido cu sensei Adrian Stan. Deoarece dojoul s-a desfiinţat, în 1998 m-am înscris la sala de la Ecran Club care se află lângă Politehnică şi era condusă de Dan Ionescu sensei. În paralel am mai praticat regulat sau ocazional şi alte stiluri de arte marţiale: Shotokan, Goju-ryu, Judo, Wushu şi Kendo însă aikido a exercitat o atracţie irezistibilă.
În 2000 m-am mutat în Constanţa şi cum aici nu exista niciun dojo de aikido pentru a putea să-mi continui antrenamentele am format o grupă de studiu. Cum nu aveam o sală de antrenament practica se desfăşura sub cerul liber şi atât timp cât nu ploua, ningea ori era foarte frig nu era nicio problemă să ne antrenăm pe plajă ori în parc. Nu am căutat niciodată condiţii ,,luxoase’’ de antrenament, am considerat că fondul este mai important decât forma. Am ţinut legătura cu Ionescu sensei la ale cărui stagii am participat şi deasemenea l-am invitat să ţină stagii la Constanţa, dealtfel clubul nostru alături de alte cluburi din ţară este unul din membri fondatori ai Federaţiei Române de Aikido, organizaţie care este şi în prezent condusă de dânsul.
În 2010 am participat la primul seminar de aikido condus de un maestru japonez, Yokota Yoshiaki sensei, acesta fiind directorul departamentului de instructor de la Hombu Dojo, Tokyo, Japonia. Deoarece a fost un seminar ce mi-a ridicat semne de întrebare asupra modului cum practic aikido, lucruri care poate nu mi-au fost explicate sau poate nu le-am înţeles eu am decis să particip la un al doilea seminar condus de un alt maestru japonez de la Aikikai Hombu Dojo, Yukimitsu Kobayashi sensei. Cum şi în tehnica acestuia am găsit ceea ce simţeam că îmi lipseşte am decis să mă alătur Fundaţiei Române de Aikido Aikikai, una din cele două organizaţii naţionale ce au recunoaşterea Aikikai. Din păcate această decizie de dublă afiliere nu a fost bine primită de unii dintre membrii comitetului director ai Federaţiei aşa că am decis să activez doar în cadrul Fundaţiei Române de Aikido Aikikai fiind locul unde mă regăseam. Trecerea de la un sistem la alt sistem nu a fost uşoară, nici pentru mine şi nici pentru elevii mei, însă prin multă muncă şi o îndrumare corectă am reuşit să depăşim diferenţele dintre noi şi colegii noştri din Fundaţie. Cum gradele obţinute înainte la nivel yudansha ( la acea vreme aveam 3 dan F.R.A. ) nu se echivalează de către Aikido Hombu Dojo după un an şi jumătate am fost examinat şi am obţinut nivelul shodan ( 1 dan Aikido Aikikai ) conform regulamentului Aikikai. Deasemenea toţi elevii mei care nu erau centuri negre au trebuit să treacă printr-un examen foarte exigent de echivalare.
În prezent profesorul meu este Dorin Marchiş sensei, un om ce reprezintă în viziunea mea noţiunea de mentor şi model.
Atât lui cât şi celorlalţi ce au contribuit la formarea mea se cuvine să le mulţumesc şi să-i asigur de întreagă mea consideraţie.
4) Ce satisfacţii aţi avut de-a lungul acestei cariere de instructor?
Nu aş numi-o carieră, pentru mine aikido înseamnă pasiune, multă pasiune, de aceea câteodată sunt chiar pătimaş când vine vorba de aikido. Pe calea Aikido am avut atât satisfacţii cât şi insatisfacţii. Cum am mai spus am început să predau aikido nu din vreo dorinţă de a face carieră ca profesor de aikido, dorinţă care în viziunea mea este una meschină ce te îndepărtează de adevăratul aikido, ci pentru că pur şi simplu nu preda nimeni aikido în Constanţa, iar pentru mine să deschid un dojo a fost singura modalitate la acea vreme de a-mi continua antrenamentele. Mă bucur că am adus aikido în Constanţa şi că l-am dezvoltat, în prezent fiind 7 dojouri Aikido Aikikai ( 2 publice şi 5 private ) în Constanţa şi câte unul în Eforie, Mangalia şi Năvodari şi dezvoltarea lor va continua şi în alte oraşe din judeţ. Sunt fericit că avem o grupă de yudansha ( centuri negre ) foarte bine pregătită din toate punctele de vedere. Desigur regret că unii practicanţi care promiteau mult au renunţat la aikido din diverse motive, independente de ei. Îmi doresc să promovăm cât mai mult aikido astfel încât el să fie practicat de cât mai mulţi.
Pe de altă parte mă bucur că acum facem parte din Aikikai, organizaţia ale cărei baze a fost pusă de fondatorul aikido, O Sensei Morihei Ueshiba, organizaţie care cuprinde aproximativ 90% din practicanţii de aikido la nivel mondial, restul făcând parte din organizaţii independente. Nu este uşor să faci parte din Aikikai însă orice efort merită pentru a fi cât mai aproape de sursă, centrul aikidoului. Trebuie să înţelegeţi că japonezii sunt foarte atenţi la detalii, românescul „las-o că merge şi aşa” nu se regăseşte în cultura lor, de aceea se pune accent foarte mult pe stăpânirea tehnicilor de bază în cele mai mici amănunte, abia după aceea practicanţii învaţă şi variaţiuni ale lor. Cred că aceasta este abordarea corectă altfel aikido ar fi ceva frumos pe dinafară şi gol pe dinăuntru, o înşiruire grotească de mişcări în care partenerii de antrenament se mint reciproc.
Nu vreau să spun că în organizaţiile non-aikikai lucrurile sunt greşite, în definitiv fiecare cum îşi aşterne aşa doarme, ci doar că eu după ceva ani de cercetări şi încercări am considerat că Aikikai este organizaţia cea mai apropiată de învăţăturile fondatorului, dealtfel ea este condusă conform tradiţiei japoneze iemoto de un urmaş al acestuia. Dojourile afiliate aikikai folosesc în descrierea lor sintagma Aikido Aikikai.
Şi încă ceva foarte important, anul acesta 20 de constănţeni vor participa la Congresul Federaţiei Internaţionale de Aikido ce va avea loc în Takasaki, Japonia, un eveniment foarte important unde se vor întâlni practicanţi din toată lumea ce se vor antrena sub îndrumarea celor mai mari maeştri din lume, unii dintre ei fiind elevi direcţi ai fondatorului. Pentru a putea face parte din Federaţia Internaţională de Aikido este necesar că organizaţia naţională dintr-o ţară să aibă recunoaşterea Aikikai.
5) Când, unde şi de ce trebuie aduşi copiii la aikido?
În general cu copiii lucrăm de la vârsta de 5 – 6 ani însă am avut suprize plăcute şi cu cei de 4 anişori ceea ce ne-a încurajat să facem şi grupe de copii cu vârstă între 4 şi 7 ani. În funcţie de vârstă şi abordarea metodei de conducere a antrenamentului este diferită, la cei mai mici insistăm pe disciplină, dezvoltarea calităţilor motrice şi reproducerea schematică a tehnicilor. Cu cât sunt mai mari antrenamentul se diversifică, se insistă asupra detaliilor, creşte viteză de execuţie, etc.
De ce ar trebui să practice copiii şi nu numai aikido? În primul rând pentru creşterea stării de sănătate, pentru creşterea încrederii în sine, pentru a putea face faţă unui conflict, pentru disciplină şi chiar pentru a-ţi face prieteni noi.
Cum putem fi găsiţi? În mediul virtual ne găsiţi pe www.aiki.ro iar dojoul principal este în Constanţa pe strada Unirii nr. 67, unde antrenamentele se desfăşoară pe grupe diferite, atât pentru copii cât şi pentru adulţi de luni până sâmbătă.
Punem accent pe calitatea aikidoului pe care îl predăm de aceea şi gradele sunt acordate în urmă unui examen exigent deoarece considerăm că mai important decât să ai este să ştii. Este foarte important să nu ne minţim proprii elevi acordându-le grade pentru un nivel tehnic pe care nu îl stăpânesc.
Aşadar cei care doresc să înveţe şi să practice aikido într-o manieră serioasă, constantă, conştiincioasă, într-o autentică formă japoneză sunt bineveniţi să ni se alăture.