Flautistul, Gabriel Marin : ,, Plăcerea culturii se descoperă prin exerciţiu.”(2608)

) Când şi cum aţi luat primul contact cu instrumentul care v-a marcat cariera?
Asta s-a întâmplat în urmă cu peste patruzeci de ani. Ştiu pare o cifră foarte mare, dar pentru mine parcă a fost acum câteva zile.
Îmi aduc aminte foarte bine, când am intrat în sala unde se dădea testul de aptitudini muzicale, cei din comisie m-au întrebat, ce instrument vrei să faci.
Eu vroiam să fac trompetă, mi se părea mie că sunetul ei pătrunzător era ceea ce mă reprezenta la acel moment.
După ce m-au căutat la dinţi , ca pe cai, decizia a fost: Ai conformaţia buzelor perfectă pentru flaut! Şi aşa am ajuns eu la flaut.
Nu-mi pare rău, văd acum cât de mult se chinuie colegii de la trompetă, care indiscutabil este un instrument greu.

2) Ce amintiri aveţi din timpul studenţiei şi cu ce colegi vă mândriţi că aţi studiat la Conservator?
Amintiri frumoase din timpul şcolii am multe şi legate de colegi mai mari sau mai mici. Printre cei mai mari a fost Gheorghe Zamfir, pe care nu l-am prins în şcoală, el deja terminase, dar întâmplările cu el erau vii în amintirea colegilor de cămin.
De exemplu, era notoriu sâmbătă seară Gheorghe Zamfir sărea gardul şcolii cu acordeonul în spate, ca să plece să cânte la nunţi , ferindu-se de portarul care nu ne dădea voie în oraş fără bilet de învoire.
Am amintiri frumoase din cămin , unde eram cincizeci de copii într o singură cameră imensă şi înante de culcare se făceau tot felul de glume, iar colegul Marin Cazacu, astăzi celebru violoncelist, ne ruga cu blândeţea lui caracteristică să stingem lumina. El era de atunci cel mai serios dintre toţi copii.
Cel mai mult îmi plăcea iarna, luam furtunul de la hidrantul de incendiu şi inundam terenul de sport. Peste noapte , se făcea patinoar şi de a doua zi eram fericiţi. Aveam unde ne distra.
Amintirea care m-a marcat în perioada şcolii, a fost întâlnirea la Ateneul Român, cu repetiţiile cu public ale lui Sergiu CELIBIDACHE.
Timp de zece zile, noi nu mai mergeam la şcoală, ci mergeam în fiecare dimineaţă la Ateneu la repetiţiile lui cu Filarmonica din Bucureşti.
A fost o întâlnire care mi-a deschis mintea şi mi-a arătat felul în care trebuie trăită muzica.

3) Ce satisfacţii profesionale aţi avut cu trioul de suflători Tomis Trio, cvartetul Ovidius şi Duo Artemis?
Muzica de cameră este bucuria mea, este locul în care mă simt cel mai bine. Este locul în care nu mai sunt încorsetat de rigorile exigenţei dirijorale, lucru care se întâmplă la cântatul în orchestră, unde trebuie să ţii cont de viziunea dirijorală.
La muzica de cameră , ai posibilitatea să foloseşti toată experienţa acumulată în toţi anii de studiu şi de colaborare cu dirijorii şi muzicienii cu care ai cântat în decursul vieţii şi desigur poţi experimenta propriile cercetări, în domeniul stilisticii şi interpretării muzicale. Mi-a plăcut să experimentez sonorităţi noi în Trio de suflători, Cvartet cu corzi, Cvartet de flaute, Duo cu viola, Duo cu Pian, Cvintet de suflători. Avantajul acestor vremuri, este că acum, avem acces la partituri diverse, lucru care pe vremuri nu se întâmpla.

4) Cum aţi îmbunătăţi viaţa culturală din Constanţa dacă aţi avea oportunitatea să o faceţi?
Este cea mai grea întrebare a acestui interviu. Aş fi preferat alta, dar să încerc să vă răspund.
Cred că şi în muzică, ca în orice alt domeniu, viitorul trebuie pregătit din timp. Ceea ce lipseşte Constanţei este puntea dintre instituţiile de cultură şi copiii din şcoli.
Îmi aduc aminte, elev fiind, împreună cu orchestra şcolii , susţineam duminică dimineaţă la ora 11 la Ateneul Român, concerte educative pentru copii din şcolile bucureştene.
Şi asta în mod regulat, nu accidental. Concerte în genul celor pe care le susţinea celebrul dirijor Leonard Berstein cu Filarmonica din New York (Concerte / lecţie).
 Cu povestiri despre personajele din piesele ce vor fi asculate, cu exemple la fiecare instrument…pe înţelesul copiilor.
Cu întrebări, glume şi atmosferă destinsă. Aşa poţi aduce copiii către muzică şi vei avea mai puţini pe străzi şi aiurea prin baruri.
Plăcerea culturii se descoperă prin exerciţiu. Nu poţi spune de exemplu:
Mie nu-mi place opera, nu o înţeleg!
Dacă o să mergi în mod repetat la spectacole, pornind gradual , de la cele mai accesibile d.p.d.v. melodic,o să te trezeşti într-o zi că înţelegi tot ce se cântă pe scenă şi că îţi place.
Asta înseamnă exerciţiu de cultură.

5) Unde se situează Teatrul Naţional de Operă şi Balet ,,Oleg Danovski” din Constanţa comparativ cu instituţiile similare din ţările în care aţi concertat?
Îmi face plăcere să vorbesc despre casa mea , Teatrul din Constanţa, unde am venit cu treizeci de ani în urmă.
Îmi aduc aminte, la concurs am fost nouă flautişti pentru un post de prim flautist. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-au ales pe mine. Au trecut aceşti treizeci de ani , ca trei luni. Când faci cu pasiune un lucru, nu simţi nici o greutate şi timpul trece foarte uşor.
Teatrul nostru , în comparaţie cu alte teatre din lume, ca nivel artistic este la fel. Toate teatrele lucrează cu invitaţi , capete de afiş, staruri.
Să ştiţi că şi la Opera din Viena şi la Metropolitan din New York, aduc câte un invitat la fiecare spectacol.
Nu poţi cânta Traviata timp de 10 ani cu soliştii casei. Publicul doreşte întodeauna să audă voci noi.
În ceea ce priveşte dotările tehnice, noi suntem undeva în evul mediu.
Ventilaţia sălii de spectacole nu funcţionează de 30 de ani, toaletele sunt nerenovate de pe vremea lui Ceauşescu, lămpile şi pupitrele din fosă, sunt de la înfiinţarea teatrului din anii 50, iar pianul de concert sună ca un ţambal. Lipsa invetitiilor este duşmanul cel mai mare din cultura Constănţeană.

6) Ştiu că sunteţi în pregătiri pentru un eveniment cultural deosebit care va avea loc în luna februarie. Ce puteţi să ne spuneţi despre acest festival ?
Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să organizăm a treia ediţie a ,,Marea Neagră Flute Festival”. Va avea loc în perioada 29 februarie - 2 martie.
Festivalul a venit în mod firesc, după o activitate de 30 de ani pe diverse scene şi în diverse ţări, fiecare muzician în domeniul lui are anumite conexiuni. Am găsit artişti importanţi , dornici să cânte la Constanţa. Orice act de cultură, este ca o luminiţă care se aprinde deasupra Constanţei.
Cu cât mai multe acte de cultură, cu atât mai multă lumină deasupra Constanţei, care în ziua de azi se vede foarte prăfuită şi întunecată din acest punct de vedere. Eu cred că fiecare artist trebuie să facă tot ce poate, ca în jurul lui să fie cât mai multă lumină.