Semnale de pe lună(1063)

În ciuda părerii unanim acceptate de către astronomia modernă, conform căreia satelitul nostru natural nu prezintă condiţii pentru a întreţine viaţa, noi evidenţe par să demonstreze faptul că pe Lună se petrec fenomene de natură necunoscută, pe care unii le atribuie unor civilizaţii extraterestre. Printre cei care susţin o asemenea ipoteză, aducând şi argumente credibile, se numără şi un astronom amator din Cernavodă, care susţine că a reuşit să surprindă prezenţa, pe suprafaţa satelitului lunar al Pământului, a unor lumini stranii.
Sclipiri ''inteligente''?
Folosind un telescop electronic de tip Meudon, pe care, după cum el însuşi recunoaşte a dat ''o târlă de bani'', Adrian Sorescu, un tânăr informatician pasionat încă din copilărie de studiul astrelor, a observat, în urmă cu ceva timp, într-o noapte senină de mai, anomalii pe suprafaţa Lunii. Cum a doua seară, ciudăţeniile s-au repetat, Adrian a ataşat la capătul telescopului o cameră video, cu care a reuşit să imortalizeze ''sclipirile'' apărute pe Lună. El este convins că fenomenele observate nu reprezintă impactul cu asteroizi sau altfel de fenomene naturale, ci semnale inteligente, întrucât pe parcursul observaţiei luminile îşi schimbau poziţia. De altfel, ''am discutat cu mai mulţi colegi de serviciu şi cunoscuţi şi ei susţineau că ar fi vorba despre scurgeri de gaze din subsolul lunar, spre suprafaţă, gaze care la contactul cu razele solare se autoaprindeau, instantaneu. Dar ei n-au putut explica de ce aceste gaze îşi schimbau poziţia şi, mai mult, reveneau la poziţia iniţială, deci este clar că luminile erau produse de surse artificiale şi nu naturale''.
Galilei a observat şi el luminile selenare
Pe de altă parte, inimosul cercetător a studiat temeinic regiunea în care s-a produs straniul fenomen, nu departe de craterul Langrenus, şi a ajuns la concluzia, răsfoind mai multe atlase şi citind pagini specializate, pe Internet, că acolo se află una dintre cele mai liniştite regiuni de pe întreaga suprafaţă lunară, nefiind expusă nici mişcărilor tectonice, nici emisiilor de materii sublunare. ''Cu acest prilej, în cercetările mele, am descoperit că nu sunt sigurul care a făcut astfel de observaţii. Chiar şi marele Galilei, în urmă cu câteva sute de ani, a remarcat jocuri de lumini pe Lună, iar în iulie 1969, când Armstrong punea piciorul pe Lună, specialiştii de la NASA i-au cerut să urmărească atente eventuale astfel de lumini. Ceea ce astronautul a şi făcut, observând o apariţie luminoasă, care a dispărut însă mai înainte de a putea primi o localizare precisă. În 1994, satelitul orbital lunar Clementine a transmis, la rându-i, imagini de ''lumini mişcătoare'' în zona craterului Aristarchus, lumini care, lucru interesant, îşi schimbau periodic culorile, lucru imposibil dacă ar fi fost vorba de emisii de gaze!''
O explicaţie ştiinţifică
După discuţia cu tânărul nostru, am solicitat părerea şi unui astronom profesionist, care ne-a declarat: ''modificări de acest gen se petrec deseori, având drept cauze nu intervenţia vreunei forme de inteligenţă, ci cauze naturale, cum ar fi prăbuşirea unui meteorit sau erupţii de gaze din scoarţă. Se ştie, de altfel, că solul lunar este împânzit de asemenea bule de gaz, care ocazional, din pricina mişcărilor tectonice, scapă la suprafaţă. Dar personal, nu cred că aceasta ar fi explicaţia. Mai curând aş înclina spre explozii produse de micrometeoriţi. Scepticii se vor grăbi să mă contrazică, zicând că de vreme ce nu există oxigen pe Lună, n-au cum să se producă explozii. Aceste explozii nu au însă nevoie de oxigen spre a se produce. Să nu uităm că meteoriţii lovesc Luna cu viteze de peste 50.000 km/oră. La o asemenea viteză chiar şi o piatră ar putea forma un crater de un metru diametru. Impactul puternic încălzeşte rocile şi solul de la suprafaţa selenară, suficient de mult pentru ca acestea să strălucească precum lava topită şi de aici sclipirile văzute de astronomii amatori, care nu trebuie considerate, aşadar, semnale venite din partea extratereştilor!''