Mangalia a devenit... „Piaţa Taksîn” a revoltei anti – hingheri, în timp ce Mazăre face referendum pentru... maximum 300 de maidanezi (nu politici) vii!(1023)

Despre ANTAGONISM(E), într-o frază... anormal de lungă, dintr-o introducere asemenea, necesare, însă, tocmai pentru deplina concizie ideatică: „Antagonism” este atunci cînd, orice s-ar întâmpla, chiar dacă se-ntoarce Pămîntul cu susu-n jos (precum clădirea proiectată de Consiliul Judeţean Constanţa, pentru Centrul de Excelenţă în Turism, cu finanţare de la Uniunea Europeană!, în care, cum aflăm chiar din ziarul nostru, tragi apa de la WC la etaj, ca să ai zgomot ergonomic, de pârâiaş pe conducta de canalizare, la birourile care-s, toate, la subsol!), chiar dacă ninge cu broaşte congelate în august şi plouă cu cârnaţi, până la inundaţie, în Sahara, ori dacă găinile nasc pui de crocodil, şi-ncă vii, iar toţi porcii au trei ochi în loc de patru, cum le stă bine dacă tot au, toţi, câte două capete, ei bine, chiar dacă sunt singurii (doi) oameni de pe o insulă pustie, ca-n celebrul film cu soldatul japonez (Toshiro Mifune) şi cel american (Lee Marvin), care nu ştiau că se terminase războiul (capodopera „Război în Pacific”, din anii 60), aceşti antagonici nu vor ajunge, vreodată, nici măcar la un modus vivendi, de tipul veşnicului armistiţiu fragil care ţine războiul din Coreea în stare de suspendare, încă din 1954 toamna... Şi totuşi, dacă, probabil ca un preambul la adevăratul sfârşit al lumii, s-ar ajunge ca cei mai antagonici dintre antagonici să se poată înţelege omeneşte, timp de cinci minute măcar (iată, ca un antrenament – demonstraţie, milardarii, în dolari, „de stânga”, din PSD, coabitează, de luni bune (şi pentru ţară?...), în mod bigam, cu doar milionarul, în euro însă, „de dreapta”, de la Cotroceni, spre gelozia siciliano- napoletano-calabrezo- olteneasco-corsicană a consoartei liberale din USL, care se preface a nu-nţelege de unde-atâta preacurvie în politică), dacă, spuneam, mielul şi lupul ar bea cafele-npreună, iar şoarecele şi pisica şi-ar pierde timpul prin cofetării, la câte-o savarină la două linguriţe, tot ar mai rămâne, în această lume, două tabere ce-n veci nu se pot (nu „împăca”, ar fi excesivă o asemenea pretenţie!) măcar suporta, atât cât să se aşeze la o tarabă a negocierilor şi a compromisului. Aceste două armate, care aduc antagonismul pe culmile Absolutului, folosind retorica şi tehnicile Armaghedonului şi refuzând să adopte modelul pomenit mai sus (al pupatului, „pă-peste-tot” şi prin toate ungherele şi cotloanele acestei mari „Pieţe a Endependenţii”, care a devenit Românica noastră, la care se dedau proletarii miliardari socialişti şi clasa exploatatoare de la Preşedinţie), sunt: cea a... iubitorilor de câini maidanezi şi aceea a iubitorilor de oameni (şi de tururi de pantaloni nemuşcate de „comunitarii” care stăpânesc, încă, porţiuni însemnate din teritoriul naţional, mai ales din cel intravilan, cu accent pe urban).