,,Din aceste camere să faceţi odăi pentru sericicultură. În copilărie, ah!, cum mă mai ridicam brusc în picioare având rădăcinile bine dezvoltate, iubeam duzii; într-o noapte chiar m-am visat înfăşurându-mă în mătasea prezidenţială, oh, să nu uit, Zhuang Zhou, după propria-i mărturisire, se visase fluture zburând deasupra grădinilor imperiale, astfel că dimineaţă nu mai ştia dacă fluturele era Zhou sau Zhou era fluture, cum nici eu nu mai ştiam, sigur, imaginea poate fi subiectivă sau un semn al divinităţii, dacă eu devenisem viermele de mătase sau el devenise eu; ei, nu ştiţi cine a fost Zhuang Zhou?, citiţi, citiţi, n-am să vă povestesc acum viaţa ca vis“, le-a spus într-o zi, afectat în mod limpede Werner Klaus Iohannis de modul în care luna se bălăngănea printre duzii din fundul grădinii sale, iscodind ouăle viermilor de mătase ce se zbăteau în spasmele originare. Istoria acelei perioade a apariţiei mătăsii este complicată, povestea prezidenţial, auctorial, W.K.Iohannis în ziua când jumătatea de mit a alegerii sale ca preşedinte se spulbera, obscur, în apele dintre frig şi uitare. ,,Le vom face omizilor operaţii de înlocuire a pielii şi de sex că ştiinţa s-a dezvoltat foarte mult“ ar mai fi spus el, cu pioşenie, din ce povestesc apropiaţii pe la colţuri, selectând gogoşile care aveau eşarfe asortate la costumul cu mătăsoasă foşnire al doamnei profesoare de engleză.
Brigada de producţie a mătăsii prezidenţiale înfiinţase noi plantaţii de duzi cu frunze voinice, cărnoase pe o culme descrisă într-un eseu de flăcăul ăsta de Mircea Lungu ca fiind Culmea Măgarilor Şchiopi, în care surprinde iscusinţa creşterii viermilor de mătase, cum că femeile gospodăriei le cântau acestora valsuri şi bolerouri, iar duzilor, în perioada de înflorire serenade, şi cum la vremea fructului copt se stabileau legături strânse între coconii viermilor de mătase şi acele femei care-i hrăneau din mână cu frunze uriaşe şi aromate sub privirea venită din ţinutul făgăduinţei a lui Werner Klaus Iohannis. Reforma de împărţire a duzilor intrase demult în etapa finală, astfel că acesta se grăbea să-şi pună la adăpost ceea ce mai rămâsese din ceea ce fusese, cândva, înainte să circule goală în mijlocul naturii, marea plantaţie de duzi evocată şi de binecunoscuta ,,Enciclopedie a sunetelor de pe drumul mătăsii“, pentru că proverbul nemilos ,,petit mercier, petit panier“, adică ,,negustor mărunt, coşniţă măruntă“ simţea că nu i se potriveşte. El ştie că prăvăliaşii specializaţi în vânzarea ouălelor de viermi de mătase pot fi favorizaţi de dezvoltarea în triumf a altor servicii, convins fiind că un capital sprinten îi va găsi şi se va aşeza să prospere dincolo de Dealul Măgarilor Şchiopi. Dar munca trăieşte trainic sub căldura mantiei prezidenţiale, o ştiu şi defăimătorii mei, eu nu pot fi confundat cu plebea, a ţinut să precizeze, pitulat în umbra fântânii arteziene din Parcul Libertăţii, zis azi Carol, când nu-şi mai găsea loc în spiritul său atins de sentimentele vastităţii.
Cu spinarea goală, W.K.Iohannis săpa, în lumina bălăngănindu-se a lunii, şanţuri la rădăcina pomilor ca nu cumva dăunătorii să se caţere pe tulpinile şi ramurile de clasă nobilă, iar în răgazurile în care îşi concentra puterile aşeza cazmalele în semn de cruce. Sigur, nu se sfia că ar putea fi interogat, vreodată, de distrugerea proprietăţii publice.
Această scenă a fost povestită de un consilier după ce îşi adulmecase acreala din gură, specializat în umplerea lacunelor ecuaţiei de gradul cinci care poate fi rezolvată prin radicali chimici, când a căzut, emoţionat, pe grămada de paie în care dormise porcul de prăsilă al unui alt consilier cu expertiză în spaţiul captivităţii şi ceasuri fără umbră, după ce urmărise episodul pilot al serialului ,,Cele 11 garanţii prezidenţiale“.
Răspândită în bătaia lunii, vocea lui W.K.Iohannis s-a confundat, la un moment dat, cu odoarea tare de motorină revărsată dintr-o cisternă prinsă cu capacul desfăcut de către paznicii cu pălării ţuguiate, băgaţi în tărăşenia cu traficul de vitamina B, bandane şi manşete roşii pe care cineva scrisese nişte haiku-uri, un fel de adagio la vastul poem prezidenţial în curs de elaborare în clubul de luare-aminte şi creaţie a prostului-gust, ce urma a fi citit în public, ca instrument de centralizare politică, din orice amvon, precum Cartea Predicilor.
Cum noaptea era abia la început, cineva scosese iscoditorul jeep prezidenţial ca să plimbe pupele în perne de mătase încălzite de avântul industrial crescând al Europei, claxonă hodorogit de stârni aversiunea viermilor de mătase moralişti aflaţi la ora de lectură a cotaţiilor bursiere încă din secolul al XVII-lea; pe-aici cică s-ar agrea şi soluţia scrisorilor de schimb, folosite la începuturile înfloririi capitalismului de dughengii mărunţi care ştiau cât de valabil poate fi preceptul aristotelic: ,,Mărturisesc, ceea ce văd şi copiii, şi anume că dacă vă închideţi banii în ladă, el va fi steril“. În fine, ca răspuns la aversiunea viermilor de mătase care aveau şi ei preocupări ortografice ca nu cumva să ajungă în vreo comunitate nealfabetizată, şoferul, cu o sete arzătoare de răzbunare a trăntit o subdiviziune a portierei de mai multe ori încât acceleră procesul de producţie a mătăsii de către viermii cărora li se mărise capacitatea de producţie după operaţiile succesive de schimbare a pielii.
Îmbujorat brusc, W.K.Iohannis s-a oprit din povestit cu mâinile în şold, aşa l-au pictat, (în două tablori, unul ca urmare a reculului vânzărilor de postav ca prăvăliaş în urbea Sibiului şi altul când medita în faţa tabloului Cei Şapte Adormiţi), în spiritul dreptăţii şi al lăudoreşeniei goale binefăcătorii săi, mai târziu, când s-au îndepărtat de el cu temeiuri directe, muţi de admiraţie, a ridicat apoi fitilul lămpii printr-un mecanism extrem de complex de pe vremea când experimenta cu trudă, în laboratorul propriu, spusele lui Parmenide cum că ,,nu a fost niciodată, şi nici nu va fi, pentru că este acum“ istoria flăcării precedând eternitatea şi a explicat pe un ton glumeţ că ,,Nu poţi să înveţi scrisul şi cititul pe altul, dacă nu le ştii tu însuţi; cu mult mai puţin vei putea să înveţi pe alţii cum să trăiască drept, dacă tu însuţi nu trăieşti astfel“.
E un citat din Marcus Aurelius, din perioada campaniilor militare şi nu o afirmaţie faţă de care v-aş cere să fiţi de acord, pentru că acordul vostru, le-a spus celor de faţă, e un punct obscur precum electronii rotitorii care parcurg distanţe stelare în singurătatea atomilor, iar deosebirea dintre forma orală şi cea vizuală, cu referire la faptul că prin natura ei orice literă nu poate avea decât un sunet, nu poate fi contestată, cum nici faptul că între scris şi citit există o interacţiune de divizare asemănătoare cu gândul tainic al regelui Lear.
Ce dovadă de rafinament în zona a ceea ce Leibniz va numi entităţile infinit de mici! a exclamat, mai târziu, în eseul său ,,Spaima eşecului în timp“, flăcăul ăla de Mircea Lungu, aflat sub efectul elongaţiei armonioase a luminii lunii care le dădea viermilor de mătase, aflaţi în deplin proces creator, posibilitatea să ia în calcul alianţa cu cărăbuşii de aur cu plasture la bărbie.
Bălăngănindu-se printre duzii cu tulpini aristocrate, care nu ştiau cum să scape din situaţia creată cu învăţatul scrisului, lumina lunii îi răspunse lui W.K.Iohannis cu următoarea pildă: ,,Ştii că Socrate s-a-ncins cu o piele pe tot trupul când Xantipa, certăreaţa de nevastă-sa, îi luase surtucul să nu plece în Agora.Şi ce adevărate au fost cuvintele lui către prietenii care îl găsiseră astfel acoperit, şi de ruşine s-a retras“.
Văzându-şi consilierii cum pe răsfăţaţii zilei învăluiţi în uimire ca-n veşminte de un alb curat, le făcu un gest cu arătătorul, ca o pledoarie-n vânt: Nu haina îl face pe om! Ştiu, principiile materiale se supun cosmosului şi rămân silite acolo până când li se dă semnalul dezagregării.
Eu nu ştiu dacă am fost o idee necesară pentru o asemenea funcţie care nu e în acord cu firea mea, cu limba inimii mele. Îndatoritor ca întotdeauna, cum mă ştiţi, nu voi sta, ca delegat ocazional numai în funicularul dintre brutăriile care pisează boabe-n piuă şi frânghierul ce striveşte inul înflorit în Spania, ci voi oferi veneraţiei populare cu tăiş de datlă, Ah! Ce inspirat sunt şi acum, zeiţă Diana!, prima secundă a timpului care coincide cu prima secundă a imnului, inspirat parcă de struna lui Horaţiu, ,,Eu sunt alfa şi omega“, pe cale de a se scrie în gospodăria din capătul Dealului Măgarilor Şchiopi, unde mi se balastează zilnicele păreri despre naţiune.
Cineva din corul crescătorilor de viermi de mătase, un personaj din poveştile cu ghiduşi cu mâinile îmnănuşate, îi făcu semn că lumina stelelor căzătoare, a căror trebuşoară era doar să lumineze şi să încălzească optim culcuşul viermilor de mătase, se amânase mai mult decât trebuie datorită unei uimiri alimentate de limita fizică a fericirii prezdenţiale când W.K.Iohannis aflase că vaccinarea gogoşilor crude o dată la trei zile, ca-ntr-o experienţă iniţiatică, cu vaccinul virtuţii mai presus de orice îndoială, avea să afecteze nu numai poziţia sa ca preşedinte, ceea ce va provoca un adevărat scandal, dar şi cunoaşterea singurei dintre lumile cele mai bune posibile. Totuşi, dădu a lehamite din mâna dreaptă, semn că vederea şi pipăitul nu-l înşelau.
Or, el, a mai notat flăcăul ăla de Mircea Lungu pe marginea povestirii ,,Preamlădiosul orator“, voia să primenească concepţia despre prosperitatea naţiunii şi restricţia pusă managementului libertăţii atitudinii sociale, pe cea despre insolenţa oamenilor înzestraţi cu scrupulul maiestuos al bunei cuviinţe sau pe aceea despre cum să legăm clipele deşteptării ca naţie de când am ajuns preşedinte, de clipele care nu coincid, potrivit paralelismului psihofizic, cu imaginea celui ce s-a visat, aşa cum se confesase la început, vierme de mătase. Pe seama acestei decizii a fost pusă şi dezordinea apărută la Depozitul de Mirosuri şi Războaie de Ţesut amplasat pe locurile cele mai bune şi mai bogate în mătase, căci negoţul cu mătase crudă de Levant sau Messina, deci vânzarea la prima mână, ar fi avut de suferit.
Aşa se face că lambriurile din lemn de dud ale uşilor noilor odăi sericiculare zburară fermecate de glasul lui W:K: Iohannis, care tocmai urcase în camera de lucru nocturn, neprietenoasă, dacă dăm crezare ultimelor sale declaraţii, drept pentru care i-au ceruit marmura galbenă de Libido de-ţi lunecau tălpile dacă te-ai fi suit pe pereţi să-i admiri autoportretul pictat după tehnica ,,vocile tăcerii“ folosită în mod tradiţional în sculptură, iar viermii de mătase, aflaţi în călduri, ca nişte contrabandişti în caftan luminos, au năvălit pe holuri şi-n încăperile monopolizate de rafturi pline cu cupoane de mătase neasociată cu statul, s-au oprit la ferestrele pline de admiraţie în faţa spectacolului ce se anunţa.
Scena în care un demn vierme de mătase duse binoclul la ochi rezemat de pervazul ferestrei ce dădea spre România secolului XXI, dictând celorlaţi, după un orar precis, precum Vargas Lossa când lucra la cărţile sale, ceea ce vedea dincolo de bălăngăneala luminii lunii printre duzii aristocraţi, în timp ce răsfoia cu coada ochiului, ca şi cum ar fi executat un act medical pe un câmp de război, a doua carte din trilogia iohannesiană ,,Iscusinţă şi trucuri“, a stârnit nervozitate şi o deprimantă penurie spirituală desprinsă parcă din studiul întâi al teoriei peripeţiei din Poetica lui Aritotel.
Pe larg, scena a fost comentată şi de flăcăul ăla de Mircea Lungu aflat pe grămada ce cărbuni apărută, nu se ştie cum, pe Dealul Măgarilor Şchiopi, din care avea să se nască, reflectând asupra acelei stări de fapte, fumul cuvintelor care ştiau că maturitatea e mult mai lungă decât copilăria în care te-ai fi visat, chiar în momentul deşteptării, vierme de mătase.