Fereasta întâmplărilor frumoase(1574)

Rămân într-un picior până ce nisipul se lasă și urma tălpii, cu măsură potrivită, se șterge definitiv. Pășesc mai departe iar... și iar... Mă opresc. Îmi număr cumva pașii ? Mi-a-ncolțit în minte, fără s-o chem, deviza pitagoreică cum că ,,totul e număr”? Și dacă ar fi așa, nu e-ntâmplarea cea mai omenească motorul ci o-ndreptățire – nicidecum aceea de a mă pune-n pielea ei pentru că eu sunt unul singur, deci nu vreau să-mi aflu limitele, nici din necesitate și nici din libertate – a notelor succesive pe care cred că le-am înțeles ca fiind unități de semipași atunci când am ales calea faptelor ei ca răspuns drept pentru silința de a mă fi primit între cearceafurile-i proaspete și mereu în goană, cum îmbinările luminii și forfoteala întunericului, cum fumul și noroiul, cum necunoscutul din sentimentul de vină și taina îngrădită, cum legile de care sunt guvernate la rându-le toate, că toate sufletele se varsă în ele.

Plutesc. Între ape. Nisipul și cerul sunt la fel de jos, dar nu mi-e teamă. N-am chip și nici trup, ascuns fiind sub pavajul periodic fluid despre care se spune că măsura lui ar fi fără de sfârșit; un fel de timp căruia, învățasem la școală, că i s-ar spune imaginație și că, dacă mă las sfâșiat de izul puterii ei, dovedind că i-am înțeles lecția, nicio uneltire ascunsă în elementele lumii nu mă va face să sufăr.
Din liniștea familială a clasei a rămas acest gust al imaginației, sărat precum sângele scăpat din singurătatea sa, precum sudoarea fierarului în iubirea lui pentru foc încât mângâie cu nepăsare, pe toate fețele, duce lângă ureche să-i audă muzica înflorind din puterea ruginei fierul încins după fiecare lovitură de ciocan, lovitură cu lovitură, în vântul jilav, într-un spațiu geometric născut din violența de a învinge vechimea fierului și de a face ca focul să supraviețiuască într-un lucru atât de rece, ca o semnătură, o preistorie a degetelor; sărată precum marea care-mi frăgezește carnea acum, eliberând timpul...

Pentru că ea m-a-nvățat să trăiesc fără nevoia de afecțiune și legături cordiale, (prin mahalale mai umbla vorba despre unul dintre noi, jocul cu tine însuți dacă nu treci nejustificat nu se purta sub cuțitul asasinului), și că ego-ul nu mai are nicio valoare, nici măcar aceea de reper tragic, dar și să admir, cu naivitate, forfecuța agățată de panglica unei rochii, n-o voi vedea pierzându-și culorile; îngerul ei, o făptură maternă, va sta la prova unei cărăbii din veac, care nu cunoaște încetineala și nici caritatea, motivul arcului provei – un ochi de șoim e veghea ei - împungând straturile groase sau aplatizate ale spațiului e doar în mintea mea, ca un vers din Odissea, fără însă a putea spune că Nimeni numele mi-ar fi, și tocmai de asta nu m-aș da plecat nicicând de aici.

Despre chimia pigmenților tăi, despre absența din codul culorilor liturgice, despre boiangii, fierari, interdicția amestecului culorilor, (vezi, marea a scăpat!) , vorbească alții; antichitatea spunea că albastrul ar fi culoarea barbarilor, și că sensibilitatea acesteia n-a ieșit multă vreme de sub tutela albului și negrului sau a albului și roșului.
Oof! Despre nisipul tău, simbolul eliberării trupului și minții spre descoperirea plăcerilor epidermice, sâni goi, trupuri lactifiate, priviri agățate și abandon, ochi luminoși, uitături dizolvând orizontul plin de forță și dorințe, da, însă nici un poem.
În copilărie nu m-am simțit stingher niciodată în largul tău. Știam că nu știu că nu există un canon al frumuseții ideale.

Mereu am simțit cum urcă în suflet, - pot să uit, oare, faptul că Socrate, în dialogul al său cu Harmide, despre înțelepciune, spunea că toate relele și bunele ar porni de la suflet, prin urmare, înainte de orice e bine să ne îngrijim de el? - ori de câte ori tălpile mele ți-atingeau nisipul coborându-ți treptele de sare, ceva din stranietatea muzicii The Dors. Doamne, dar aici am copilărit, mare! Tatăl meu n-a înțeles niciodată că adesea palma mea de copil putea fi măsura care să te cuprindă, știa însă unde să mă găsească. Și nu i-am citat nici din Borges cum ,,că ne petrecem ca un râu / Și-al nostru chip se oglindește-n apă”. Apa din care ies pășind rar urma tălpilor mele măturând-o cu energia sa volumetrică. Aștept într-un picior. Un timp, și iar un timp, știind că timpu-i tot un râu, și că, scăpat de pravila părintească îl voi zări pe tatăl meu, la țărm, așteptându-mă să mergem acasă.