Blaga Vasile şi Gorghiu Alina în comparaţia digestivă(1726)

Deschid la întâmplare discursul celor doi copreşedinţi (vai, ce dinţi!) ai PNL, Blaga Vasile şi Gorghiu Alina de azi, şi constat că textul lor tinde să fie unul didactic, descriind un fel de maşină de produs plăcere, dar care pune pe planul doi expresivitatea acestuia. Deşi pare scris la persoana a doua plural, el nu transmite (fiind vorba, totuşi de plăcere), nici un afect. Grija celor doi de a asambla un tablou care să circule în mediile prostituţiei politicieneşti, poate şi poliţieneşti, cine ştie!, aceştia parcă sunt gata să descrie cele 44 de poziţii sexuale, mă face să mă feresc a judeca natura lor în funcţie de comportamentul civil al omului liber. Blaga Vasile şi Gorghiu confundă iubirea de sine cu amorul propriu. Prima i-ar îndemna să nu facă conaţionalilor lor decât ceea ce ar dori ca aceştia să le facă lor. Al doilea este un egoism calculat ce distruge sentimentul, devine un rău fără scrupule, dăunează fără regrete.

O imagine socială afişată în doi, nu înseamă că ,,măreţia“ lor politică va câştiga şi că îndeplinirea datoriei înseamnă experienţa repetată a părăsirii eului şi a înălţării. Spontaneitatea naturii lor este îmbrăcată în incertitudinea care îi determină să joace continuu. Universalitatea datoriei faţă de naţie e un act moral. Dacă cei doi nu m-ar fi dezamăgit de-a lungul anilor şi, dacă ei înşişi nu s-ar fi dezamăgit unul pe altul, i-aş putea crede în ceea ce spun, ca pe nişte comercianţi a căror reputaţie de necinste a îndepărtat clientela. O reputaţie inversă este mai puţin morală. Or, legea morală gândesc că ar trebui să fie nemiloasă, inclusiv în ceea ce-i priveşte pe cei doi. Ei nu au nicio virtute şi nu cunosc cum e cu dificultatea rigorismului. Gorghiu Alina vorbeşte despre un semnal care trebuie dat. Nu am înţeles cui. Mie? O aştept. Vorbeşte despre colivă. Criza agricolă nu a venit, iar cea manufacturieră nu se mai manifestă la noi. Noţiunile de etică precum credibilitate, virtute, înţelepciune, reconciliere şi responsabilitate le sunt străine din convingere. Blaga plânge cum că democraţia se află într-o situaţie delicată, de parcă ar fi o femeie prinsă în timp ce se rujează pe când el îi şterge oglinda, fără însă a aduce un elogiu acesteia, ci doar flecăreli ca ale babelor care tăifăsuiesc în serile de clacă, pe care amândoi le adună sub titlul ,,Zvonuri şi răzvrătiri“, şi uitând cum că într-o vreme chiar el a spart-o să-i ia foiţa de argint dintre straturile de siliciu.

Tot el declară, ca un exportator fraudulos de capial, că pe premierul Ponta nu-l interesează soarta românilor. Nu e o minciună derivată dint-o eroare de judecată pe care eu o pot fluiera la scenă deschisă, ci o manieră comodă de a întoarce spatele propriilor greşeli, abuzuri, încălcări ale legii, discreditarea instituţiilor la care fac acum trimitere, denigrarea cetăţenilor care le-au spus verde în faţă că-i repudiază şi au şi făcut-o, şi atunci la ce bun continuă să mai iasă în public cerând pentru români pâine şi dreptate? Dar nu mi-am propus un inventar.
Trăiesc cei doi în continuare într-o comparaţie digestivă cu naţiunea sau se vor absorbiţi din mucegaiul ideologic în care respiră, fără să predea cheile prăvăliei, avertizându-i totuşi pe compatrioţi că numai propria lor ingeniozitate politică, economică, managerială, financiară, ideologică, dar şi farmecul personal îi mai poate salva. De la ce? Rămâne un mister. Despre scleroza teoriilor lor vizavi de procesul democratic, despre surditatea singulară la limbajul contemporaneităţii când e vorba de guvernaţi şi guvernanţi, în sennsul că cetăţenii îşi mai pun şi ei întrebări referitoare la un ,,Până unde ar trebui să fiu guvernat?“ sau ,,De către cine ar trebui să fiu guvernat?“, nici un cuvânt. Dacă nu-i întreabă nimeni! Nici când discursul lor se încarcă de afecte euforice după canon. Să fie vorba cumva de ficţiune?