,,De zece ani mă pregătesc pentru asta”...

,,De zece ani mă pregătesc pentru asta”...(1687)


Da. O sugestie fizică nepotrivită cu imaginea optimistă de candidat care își duce campania în afara crezului politic al partidului. Acțiunea de simplificare este rezultatul unei încârligări de simboluri, dar numai cu unul vrea să se identifice, ca fiind singurul responsabil pentru acțiunile sale manifeste, altfel, apartență politică și doctrinară, ioc. Ceea ce poate provoca, apriori o adeziune sau o respingere, deoarece simbolul, în buna tradiție a jocului politic are nevoie de timp pentru a se impune, chestiune despre care arsenalul propagandistic al candidatei Udrea GabrielaElena nu știe nimic. Așa se cade adânc în desuetitudine. ,,De zece ani mă pregătesc pentru asta” nu este un slogan cum s-ar crede, ci un fel de manipulare a unei așteptări despre care bănuiește că ar corespunde cu cea a alegătorilor. Aici fondul contează la fel de mult ca și forma. Sloganul: Sluagh - Ghaien, un strigăt de luptă scoțian; un strigăt de îmbărbătare de cel mult un alexandrin dacă mă refer la silabe, pe care să ți-l amintești cu ușurință. Mi-am amintit azi de această afirmație în timp ce participa la un festival de arte marțiale, nu știu dacă în calitate de consumator pasiv, cu gândul ascuns de a afla care ar fi condiția victoriei, și care nu are cum să dureze nici măcar cât ai trece strada în mintea nici unui alegător. Despre sonoritate sau originalitate, ce să mai spun, apropo de slogan? Ambele lipsind, se cheamă că nici utilizatorul nu poate să se impună, mai ales, precum spuneam, că partidul nu-și asumă apartenența la ea, deci nu poate vinde marfa.Neputând să o vândă, înseamnă că nu are cum să-i definească credibilitatea, deci nu contribuie cu nimic la coerența – orișicâte apariții publice sau mediatice ar avea - nici a candidatului, nici a partidului. Atunci ce rămâne de făcut? Să spun că la nivelul afirmației aceasta este completă doar pentru că include numele produsului care-și este suficient sieșiși că mă mai ghidează să trec de la un raționament la altul, aplicând legea tranziției? Finalul? Îmi pot spune părerea asupra administrației în care a lucrat și că nu se mai uzitează demult formula ,,eu sunt un bun deputat, deci pot fi bun și ca președinte”.Ce candidat s-ar supune sufragiului dacă n-ar crede că e bun? Nu știu însă de vreo performanță politică sau intelectuală care să o califice pentru a candida, când doar impostura a recomandat-o. Să ne amintim cum l-a expediat pe Diaconescu Cristian din candidat desemnat, exact acolo de unde a venit. Și apoi, gândiți-vă cum ar fi să se scandeze la manifestații ,,De zece ani m-am pregătit pentru asta” și să aibă tupeul Udrea Gabriela Elena de a transforma totul în incantație! Despre cine vorbesc? Despre o mașină de făcut bagatele în virtutea unei longevități (ea n-ar fi un criteriu de supraviețuire)care se dovedește cu fiecare zi că nu poate intermedia un dialog angajant între ea și electori. O oglindă a felului cum nu trebuie să arate fețele pe care le îmbracă o campanie prezidențială, chiar și atunci când se mizează pe o provocare sau o... amintire. Sau despre acea ,,Barbie”, renumita păpușă din plastic, care a cunoscut din 1959 cel mai mare succes de piață. Fetițele și băiețeii o adorau pentru că era blondă și se vindea la pachet cu o garderobă completă, cuprinzând rochii de zi și recepții, costume de baie. Noile versiuni au adus o Barbie perfecționată, cu gene adevărate, cu răsuciri și îndoituri de mijloc, cu fluturări din batistă (batista atât de demodată!) și puțin alfabetizată. Cine dorea să cumpere o nouă păpușă beneficia de o reducere dacă o preda pe cea veche. Ce să înțeleg din acest schimb? Că vechea păpușă a învățat o lecție fundamentală cu privire la societatea de consum, și anume că relțiile omului cu obiectele sunt din ce în ce mai trecătoare, în sensul că vine un timp când ele sunt azvârlite, expirându-le ciclul de viață. ,,De zece ani...” definește de fapt raportul permanent întreținut cu trecutul. Ea nu doar teoretizează pe baza lui, ci ar vrea să îl refacă cu ajutorul contemporanilor sub pretextul unui decupaj temporal denumit ,,moștenire”, bănuind că reconfirmările câmpului politic românesc vor șterge definitiv fidelități adormite. Care ar fi definiția moștenirii în acest caz? Și mai este vorba, cred, de faptul că ar mai vrea să facă parte dintr-o ,,istorie în fărâme”, cum ar spune un mare dramaturg român, propunându-și într-o manieră a falsei înțelegeri a realității să se focalizeze chiar asupra ,,nodului” pe care l-a făcut cu subtilitate între modul de viață și frustrările alimentate de ne-nțelegerea valorilor relațiilor sociale într-un univers în care referințele se schimbă neașteptat. Confuz și ridicol un astfel de om folosind cu obstinație o asemenea schemă ca accesoriu de campanie. Revenirea nu mai e posibilă. Încercarea vehementă de reinventare a destinului, gândită ca o formă de intervenție a providenței, crede că se poate petrece numai în public, materia ei putând să dobândească proprietăți noi. Orologiul chimic nu știu dacă o va ajuta. Declinul, pe o hartă a țării plină de probleme, nu e doar al ei. Cercetați-i lumea ideilor și veți constata că totul e încărcat de clișee politice enunțate din vârful limbii; apoi, gesturi paterne, protectoare, amabile, față de cetățenii patriei. Ea crede că are o justificare, fie și microscopică să apară pe traseele electorale naționale. O fi! În Evul mediu mai marii nu se deplasau niciodată fără o etalare strălucitoare de arme și livrele. Împărțirea dreptății, negustoria ambulantă, execuțiile, căsătoria, toate se vesteau zgomotos, cu alaiuri, țipete, bocete și muzică. Recunoaștem ceva din acele timpuri în cusătura timpurilor noastre, în travaliul candidatei Udrea Gabriela Elena pentru președinție? În cele ce spun nu e o negare, ci o consemnare a atașamentului acestui om față de legea numerelor mari. Semnificația acestei apariții o găsesc în primul rând ca venind pe ruta unorposibile lubrificări sociale a unor actanți politici, doar că seducția asupra psihologiei maselor se dovedește a fi slabă, că poțiunile vrăjitoriei politice nu mai pot fi băgate pe gât de niciun laureat al militantismului rudimentar. Apoi, pentru că seducția nu se joacă realmente decât între seducători. Și pentru a-și menține prestigiul, ei nu pregetă să se ruineze. Sau să ne ruineze. În al doilea rând, dacă citez dintr-o povestire talmudică a uneia dintre cărțile lui Ilya Prigogine, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1977, cum că după cea de-a douăzeci și șaptea încercare de creare a lumii, Dumnezeu a exclamat: ,,de-ar ține măcar asta!”, ce descifrăm? Cumva o recapitulare fermecătoare a unui joc de două parale de-acum doi ani, cu un învingător mediocru râzându-ne în nas?




jooble.org