OLIMP: Dezvoltarea turistică a Lacului Tatlageac este frânată de cablurile… “Tratatului de la Varşovia”! (Partea I)

OLIMP: Dezvoltarea turistică a Lacului Tatlageac este frânată de cablurile… “Tratatului de la Varşovia”! (Partea I)(1675)


Pare incredibil, dar comunismul încă mai are un cuvânt de spus, în Sudul litoralului românesc al Mării Negre. Şi nu este vorba de vreo rămăşiţă pozitivă, de genul zecilor (în anii 70: chiar sutelor!) de mii de turişti nemţi (din “ramura a bună”: Republica Federală) care invadau, până pe la jumătatea ultimului deceniu al domniei lui Ceauşescu, staţiunile noastre. De ajunseseră NUR (“Neckerman Urlaub Reisen”), TUI sau ITS, marii lor tour-operatori, de atunci şi de astăzi, să dea… şpăgi, în dreapta şi în stânga, şi de sus până jos, pentru a mai prinde câteva locuri în plus, măcar la “capetele de sezon”! Iar pe atunci, cam între 1965 şi 1985, sezonul chiar începea, de-adevăratelea, la întâi mai şi se sfârşea la întâi (în unele cazuri: 10-15) octombrie. Luni “de vârf” erau… toate cele cuprinse în intervalul menţionat, iar în privinţa turismului balnear, de întreţinere şi tratament (la “Doina”, din Neptun; la “Mangalia”/ “Siemens”, în Mangalia; la “Steaua de Mare“ – “Delfinul” – “Meduza”, din Eforie-Nord; ba chiar şi la Techirghiol) “ full-season” era, practic,… anul, în integralitatea sa! Nu, nu hoardele de turişti “refegişti”, scandinavi, englezi, israelieni, francezi, belgieni, austrieci, olandezi ori italieni, nici măcar cei sovietici, polonezi sau cehi, care i-au cam înlocuit pe occidentali după 1985-86, nu sunt cauza rămânerii amprentei vremurilor “Cortinei de Fier” şi ale “Războiului Rece”, în partea meridională a litoralului nostru.

Problema pe care o supunem atenţiei este cauzată nu de oameni (turişti sau gazde turistice), ci de… cabluri! Şi nu orice soi de astfel de “măţăraie”, ci unele anume, speciale. Chiar aşa, “speciale”, pentru că nu degeaba sunt în custodia… Serviciului Român de Telecomunicaţii Speciale (SRTS). Zău că nu ne-am fi împiedicat de ele (că-s subterane), nici noi, cei din presă, nici investitorii în turismul din zonă, dacă aceste relicve comuniste, cu cerbicie conservate “in situ”, nu ar lega de mâini şi de picioare, dar mai ales de... roţi!, circulaţia auto spre mai vechile (deschizător de drum, ne amintim, a fost nimeni altul decât... cunoscutul ziarist caracalean Marius Tucă-„Show”, zis şi „Sucă”) sau mai noile locaţii de vacanţă şi agrement, amenajate pe malul Lacului Tatlageac sau pe malul mării, la limita nordică a staţiunii Neptun-Olimp, majoritatea aflate în perimetrul administrativ al comunei 23 August, la extremitatea singurului codru intravilan din România, mult discutata, disputata şi... tăiata (!) Pădure Comorova.

Au pierdut planurile, dar nu se-ndură să renunţe la inutil(izabil)ele trasee telefonice comuniste!

Iată despre ce este, de fapt, vorba. În ultimii ani, pe malul Lacului Tatlageac (se mai numeşte, pe unele hărţi turistice, şi Lacul Olimp), pe latura de Sud, dinspre staţiunile Mangaliei, au apărut mai multe pensiuni (de fapt: minihoteluri), cu restaurante cu specific pescăresc, cele mai noi dintre acestea chiar amenajând propriile crescătorii piscicole, spre marea bucurie a pescarilor veniţi din toate colţurile ţării, ba chiar şi din străinătate. Aceste obiective turistice şi de agrement sportiv-pescăresc, au deja o clientelă fidelă, relativ numeroasă, constantă chiar şi în extrasezonul estival. Nu este uşor, de exemplu, să găseşti un loc de cazare în perioadele când năvălesc pescarii. Ce să mai vorbim de lunile verii, când eşti norocos să prinzi, la orele prânzului sau ale cinei, măcar o masă liberă, pe una din terasele (semi)lacustre ale restaurantelor.

A fost, mai întâi, „Club 23”, apoi a apărut, pe malul mării (învecinându-se, astăzi, cu prea faraonicul, ca dimensiuni, viloi, mai mult nelocuit de altfel, al lui Theodor Stolojan), “Popasul Pescarilor”. Mai este şi terasa pescărească a lui Nelu (Ion) Mincă ( soţul Lilianei Ghervasiuc-M., celebra fostă şefă a Loteriei Române, din 9 decembrie trecut deputată PP-DD, de Botoşani, consortul fiind acum unicul consilier local al Partidului România Mare la Mangalia, fost efemer viceprimar în iernile anilor 2009-2010 şi 2011-2012, când îl tot suspenda prefectul Claudiu Palaz pe primarul pesedist Claudiu Tusac). Dar aceea “nu se pune”, pentru că este un stabiliment “cu circuit închis”, unde vine la un borş de peşte, condimentat cu “genocid”, câte un prieten, politic ori ba (mai ales pe generalul cu patru stele, pe umăr, nu pe hotel, Gabriel Oprea, preşedintele UNPR-ului, îl poţi întâlni acolo, relativ des, însoţit de o numeroasă şi flămândă suită). A mai fost intens populată şi în timpul înfierbântatelor alegeri locale, cu repetiţie în cazul Mangaliei, din iunie 2012…

Dar să revenim la lucruri serioase, adică la turismul autentic. O franţuzoaică a venit tocmai din celebra regiune viticolă Champagne, pentru a amenaja o podgorie în stilul ţinutului său de baştină, cu soiuri nobile de struguri şi cu o cramă-restaurant de un mare bun gust: “Clos des Colombes” (“ Cuibul Porumbeilor”). Peste drum de aceasta, acum trei ani, s-a deschis Complexul “Lacul Racilor”, iar un an mai târziu i-a urmat “Casa cu Stuf”. Mai sunt şi alte proiecte de dezvoltări turistice, acolo. Iată, aşadar, că lucrurile se mişcă, în sens pozitiv, şi în atât de criticatul sau compătimitul Sud al litoralului. Dar, să nu uităm că suntem, totuşi, în “Românica”… De ce să meargă lucrurile (ca) unse, când se poate şi pe dos! Există şi un impediment, pentru clienţii acestor obiective turistice, în care s-au investit bani, nu glumă: când vii dinspre Nord, Pe unicul drum rutier care leagă Constanţa de Mangalia, DN 39B nu poţi să virezi la stânga, înspre lac şi mare, pentru că ai comite grava contravenţie a trecerii peste linia continuă dublă, care se sfârşeşte tocmai hăt, departe, aproape de cealaltă intrare spre Est, spre Neptun mai precis! Aşa încât, “vrei-nu vrei, mănânci calule ovăz” şi motorule benzină: te duci până aproape de Neptun, ca să te întorci la extremitatea opusă din Olimp! Mai ales vara, în plin sezon estival, cînd se circulă bară - la – bară, e o “plăcere”, nu alta… Toată lumea motorizată se întreabă, şi nu de azi – de ieri, ci din 1972, când s-a inaugurat staţiunea (şi, odată cu ea, drumul de acces spre Olimp), de ce nu se rezolvă, într-un fel sau altul, această problemă. Răspunsul este stupefiant. Şi l-am aflat, efectuând o mini-anchetă jurnalistică, încă de acum doi ani. Nenorocirea este că, de atunci, deşi articolul publicat a stârnit oareşce ecouri şi la autorităţile nominalizate ca fiind competente în speţă (inclusiv la super- discretul Serviciu Român de Telecomunicaţii Speciale, care, oricum, este responsabil cu… ecourile din telefoanele noastre!)

 

Poliţia rutieră nu se bagă (dar pândeşte ca să amendeze), iar Drumurile Naţionale zic că nu pot fără avizul SRTS. Acesta nu ştie ce să decidă!

Cum spuneam, calea unică de acces rutier dinspre Constanţa (de fapt: dinspre… toată România, că doar nu o să te scarpini în urechea din Olimp, ocolind urechea din Bulgaria!) este D(rumul) N(aţional) 39B. Această şosea are linia aceea continuă, dublă, de la curba, cu separaţie parapetică între sensuri, de după ieşirea din 23 August, până aproape de Neptun. Motivaţia este conform normelor legale din domeniu. Nimic de comentat, din acest punct de vedere. Şi nu putem cârcoti deoarece legea spune, este adevărat, că de la o curbă cu o “strânsură” (ca unghi) atât de periculoasă, trebuie să urmeze cel puţin o jumătate de kilometru de linie continuă, între sensurile de mers. De acord, dar tot legea mai prevede şi nu mai puţin decât trei posibilităţi de surmontare a acestei probleme! Cea mai bună este şi cea mai scumpă, deci pică la examenul bugetar (de criză, deci de restricţii investiţionale) al responsabilului cu eventualul proiect (inclusiv cu realizarea lui, practică), Direcţia Regională a Drumurilor Naţionale (DRDN) Constanţa. Vorbim de construirea unei pasarele rutiere, cu derivaţiile de rigoare, de la şoseaua principală, aşa cum este cea de mai la Sud, pentru intrarea înspre staţiunile următoare, cele mai apropiate de Mangalia (Jupiter-Cap Aurora,Venus şi Saturn). Ideea unui… pasaj rutier subteran nici n-am mai inclus-o printre variantele de lucru, atât de utopică pareîntr-o ţară în care se relizează câte un kilometru-doi de autostradă annual… Nici cea de-a doua soluţie, aceea a unui sens giratoriu, deşi semnificativ mai ieftină, nu poate fi suportată financiar de către DRDN. Cel puţin aceasta este poziţia official, la momentul actual, a instituţiei. Argumentul suplimentar, că nu poate fi ales un proiect pentru un “giratoriu” cu numai trei sensuri, când alte numeroase locaţii, la fel sau mai aglomerate, şi încă în tot timpul anului, au minimum patru sensuri adiacente de înscriere, dar aşteaptă de ani buni să intre în execuţie, fiind mereu amânate, din lipsă de fonduri, ne-a trezit o nedumerire: oamenii aceştia, din vechea şau din noua conducere a organismului de stat, de la Constanţa sau de la “Centru”, de la Ministerul Transporturilor, dela Bucureşti (departamentele de Infrastructură) au auzit de fonduri europene? Pentru că acestea au existat şi până acum (2007-2013), ba chiar au fost consistente, inclusiv (de fapt: mai ales!) pentru astfel de investiţii, în modernizarea căilor de transport. Dar au avut soarta celor pentru construcţia de autostrăzi, ca să folosim, iarăşi, cel mai edificator (şi dureros, în acelaşi timp) exemplu... Apropo, despre şoseaua paralelă, de coastă, promisă da Anca Boagiu şi Elena Udrea, nu se mai aude nimic. Deşi s-au cheltuit nişte bani pentru studii preliminare...

În sfârşit, rămâne cea mai fezabilă, inclusiv ca posibilitate de realizare rapidă, varianta legală cea mai ieftină: întreruperea liniei continue, după îndeplinirea condiţiei ca cel care doreşte să vireze stânga să se înscrie pe o bandă suplimentară (a treia pe sens), „de frânare”. Ni s-a spus, atât la Poliţia Rutieră, cât şi la Drumurile Naţionale, că există (şi s-a mai practicat, cel puţin la noi în ţară, şi varianta minimală (inclusiv ca preţ), mai degrabă nerecomandabilă din punctual de vedere al siguranţei circulaţiei, de fapt şi cam la limita legii , adică situată în zona aceea crepusculară, de “no man’s land”, atât de dragă legiuitorului român(esc), dar acceptabilă în ţara lui “las-că merge şi aşa”… Ar fi vorba despre lărgirea unei benzi de circulaţie, în loc de realizarea uneia noi, suplimentare! Oricum ai da-o însă, oricare ar fi proiectul pe care l-ar alege, dacă ar avea finanţare, DADR-ul, tot nu ar putea fi pus în practică. De ce? Păi din motivul deja enunţat: nu se poate efectua nici o lucrare peste cablurile îngropate exact alături de şosea, dincolo de limita bezii drepte de circulaţie a sensului spre Sud! Ale cui (mai) sunt aceste linii telefonice subterane, clasificate, în continuare, ca fiind “strategice”, “instalaţii secrete”, sub incidenţa legislaţiei de protecţie, inclusiv informativă, desigur, a datelor şi bunurilor care fac parte din ansamblul sistemului de apărare şi siguranţă naţională! Şi această stare s-a perpetuat şi continuă să fie o realitate şi astăzi,la 23 de ani şi jumătate de la prăbuşirea comunismului în toată Europa de Est! Ceea ce este şi mai strigător la cer, dar nu este de mirare într-o ţară veselă, ca a noastră, este faptul că… nu mai sunt de găsit niciunele dintre planurile şi, în general, datele care ar mai putea să desfacă, chiar şi la modul propriu al cuvântului!, iţele îngropate la fix 1,5 metri sub pământ (asta era norma tehnică, de siguranţă, a Armatei şi Securităţii)! Acest lucru a fost anunţat de fiecare dintre directorii serviciilor secrete (SRI, SIE, SRTS, celebra şi controversata UM 0215/ poreclită „Doi şi-un sfert”, unitatea de supraveghere şi spionaj a Miliţiei, apoi a noii Poliţii, serviciile de contraspionaj ale Armatei, în sfârşit: şi restul acestor organe care, prin numărul lor incredibil, peste... 20!, ne-au făcut, iarăşi, recordmeni ai ruşinii, în Europa cel puţin), conducători care s-au succedat din 1990 încoace! Ce sunt, de fapt, aceste artefacte comuniste? Este vorba, în primul rând, despre liniile telefonice secrete care duceau în „Zona Zero” (cum apărea în codul de protecţie şi supraveghere al Securităţii) din Neptun (restul staţiunii era clasificată ca fiind, şi ea, de tip... „Zona 1”, diferenţa fiind aceea că dacă în prima turiştii şi băştinaşii „de rând” nici nu puteau călca, în cea de-a doua... se călcau securiştii pe picioare, de mulţi ce erau; în Olimp, ce-i drept, erau mai răsfiraţi...), perimetru în care veneau Ceauşeştii şi potentaţii regimului lor (başca „pretinii” de peste hotare: şefi de stat, de fapt dictatori sângeroşi, din aşa-numita „lume a treia”, dar şi lideri comunişti şi „revoluţionari” marcanţi, cum ar fi Dolores Ibbaruri, celebra „La Passionaria” a Războiului Civil din Spania anilor 30, conducătoare a unuia dintre cele... patru Partide Comuniste spaniole, cel cu sediul la Moscova!; Georges Marchais, liderul comuniştilor francezi, omologii acestuia din Portugalia, Alvaro Cunhal, din Italia, Enrico Berlinguer, sau Grecia, Israel ş.a.m.d., dar mai ales nelipsitul conducător al „Fatah”-ului palestinian, Yasser Arafat). Acum vin ăştelalţi. Tot cu elicopterul... Mai sunt apoi fel de fel de fire de la instalaţiile de ascultare de prin toate hotelurile. Unii spun că dintre acestea, multe au mai funcţionat şi după 1990... Vor mai fi fiind fi active şi azi?

Dar cele mai interesante, fiind şi cele mai secrete „iţe” telefonice nici măcar... nu ne aparţineau, ca stat! Erau legături ale „Tratatului de la Varşovia”, alianţa militară a ţărilor comuniste europene (cu excepţia ciudatei Albanii maoiste), care veneau din URSS şi duceau în Bulgaria! Despre aceste legături vom scrie în a doua parte a materialului, când vom prezenta şi nişte inedite dezvăluiri, făcute nouă, la începutul anilor 90, de către oameni din sistem, în legătură cu felul în care securiştii români penetrau şi înregistrau aceste comunicaţii Moscova-Sofia, de exemplu. Ce vă putem spune astăzi, ca să vă faceţi o idee despre ce era vorba, este că aproape că-i înţelegem pe cei de la SRTS, că nu vor să se atingă de firele buclucaşe. Dacă te conectezi, poţi să ştii cine-ţi răspunde cu „Aliiio,gavarîi tavarisci”, de la capătul firului?!...




jooble.org