Transferul de viaţă şi meritul sanitar

Transferul de viaţă şi meritul sanitar(4186)


Las unei analize ulterioare stupizeniile legate de căutarea victimelor, după ce BN2 a fost pus la pământ, şi a cauzelor intervenţiei întârziate a celor care au alergat haotic vreo 420 de minute prin Apuseni. Oricum, operaţiunea de “salvare” care la origine a fost de fapt de “abandonare”, a fost un spectacol mediatic, în care mulţi dintre cei care trebuiau să intervină, dădeau interviuri sau se relaxau pe temiri unde.
Acum mă voi ocupa de cei care salvează vieţi – cei care îşi dăruiesc mii de ore din viaţă semenilor lor - şi cât de recunoscători le suntem noi, cei care printr-o întâmplare nu suntem în situaţia de a fi salvaţi – deşi am putea fi în orice moment.

În ultima luna a lui 2013 am renunţat să mă uit la televizor – pe unde butonam dădeam de Bianca Drăguşanu: Bianca-poze, Bianca-biografie, Bianca-dansând în pielea goală, Bianca-acum zece ani, Bianca-la nuntă, la operaţii estetice, cu iubiţii etc. Ce mai, totul despre Bianca! Importantă Bianca asta pentru naţiune! Mă şi mir că nu mai ştim nimic de Irinel, Nikita, Sexi Brăileanca, Magda Ciumac şi ceilalţi. Oricum, mi-a inundat văzul şi auzul această pleiadă de Dragușence; suntem sub imperiul lor (a propos, ce meserie o fi având ea?).
Recunosc, am devenit alergic la cei care-şi dau importanţă fără să aibă vreun merit. Încă puţin şi ar putea lua fiinţă o bursă a non-valorii. Sigur se va spune că această faună face audienţă, că asta vrea poporul. E în regulă, dar în acest caz să nu avem pretenţia să beneficiem - măcar câte puţin - de ştiinţa altora. Dacă nu suntem în stare să recunoaştem valorile, meritul – care valorează mai mult decât renumele - suntem o naţie fără prea mari speranţe.

Nu găseşti în mass-media decât rar – aproape nimic – despre cei care se implică voluntar în numeroase activităţi umanitare şi nu-şi risipesc tinereţea prin cluburi. Asemenea oameni nu au nici o şansă să devină cunoscuţi. Spre deosebire de ceilalţi ei nu fac “rating”.

Aurelia Ion, dacă nu murea atât de tragic în accidentul aviatic, ar fi rămas o anonimă, deşi era şi frumoasă, şi inteligentă, şi altruistă. Despre Aurelia Ion şi alţii ca ea ar trebui să se vorbească de dimineaţă până seară, ca ei să devină modele pentru copiii noştri şi nu individele umflate cu toxine botulinice şi acizi hialuronici. Domnişoarele din România ar trebui să înveţe pe de rost biografia Aureliei Ion, care ştia precis ce are de făcut în viaţă şi să înveţe de la ea. Această fată firavă, un fir de aţă, a căzut jertfă într-un zbor de salvare a unor vieţi de necunoscuţi din dorinţa de a învăţa să facă bine. A înţeles că dintr-o ştiinţă cum este transplantologia îşi poate face o meserie care să-i aducă mai multă fericire decât orice altceva, de unde şi abnegaţia şi dăruirea cu care îşi urma studiile. Cei care o ştiu spun că învăţa temeinic, cu pasiune. Făcea voluntariat în loc să se distreze.
Asta nu a împiedicat apariţia unor întrebări inepte de genul “de ce era Aurelia Ion în avion?”. Ar merita un răspuns la fel de inept: pentru că rimează. E atât de greu să înţelegem că era dedicată meseriei? Învăţa să trateze oameni - chiar şi ca cei care se întreabă acum “ce căuta în avion?”. Ce căuta acolo medicinistă este echivalent cu a întreba ce căutau acolo, să scotocească pădurea, moţii din satul Horea sau voluntarele de la SMURD. Dăruirea este o dimensiune lăuntrică de manifestare a condiţiei umane, o stare de depăşire a ființei individuale, sublime prin lipsa oricărei conotaţii materiale. Este o calitate pe care orice medic adevărat ar trebui să o aibă. Şi această fată o avea! Puţini se înghesuie să se pregătească în meserii grele, să intervină în situaţii de urgenţă pe teren sau în secţiile de terapie intensivă unde hotarul dintre viaţă şi moarte e atât de fragil şi responsabilitatea atât de mare! Cei mulţi se înghesuie să se instaleze tot de urgenţă dar dacă se poate, în posture grase. Promovarea elementelor valoroase ale societăţii a devenit o raritate.

Adrian Iovan a devenit arhicunoscut nu pentru calităţile sale de pilot, ci doar pentru că s-a căsătorit cu croitoreasa-model Romaniţa. Tot timpul ştirile despre el aveau legătură cu ea şi nu cu activitatea lui atât de deosebită sau cu faptul că era un profesionist de excepţie. Atâtea genii ale mansei rămân necunoscuţi.
În societatea noastră bolnavă mai există însă şi generozitate. Mai ales la oamenii simpli, săraci, fără ifose. Dovadă, sătenii din zona Apusenilor, care s-au mobilizat singuri şi care au meritul de a fi plecat într-o misiune umanitară, de salvare, fără că cineva să le-o ceară. Ceea ce s-a întâmplat la Horea înseamnă de fapt normalitate. Aşa arată ea de cele mai multe ori şi în lumea medicală, plină de adevărați eroi, necunoscuţi, în halate albe. Din păcate, şi doctorii pot muri cu zile. S-a văzut.


Cunosc activitatea de transplant de la începuturile ei. Un program de transplant este dificil. Este de fapt o ştiinţă în sine, se şi numeşte transplantologie. Ştiu de zbaterile doctorului Zota, coordonatorul naţional al acestei activităţi care acum a luat un mare avânt. Familiile celor în moarte clinică au început să accepte donarea de organe, chiar şi cei în viaţă îşi pot exprima această opţiune.
Transplantul, deşi nu primeşte susţinerea necesară, se dezvoltă datorită unor inimoşi. Iar astăzi o echipă de transplant nu înseamnă doar doctori, asistente, şoferi, ci şi piloţi. Cei care pleacă la prelevarea de organe participă la un act medical umanitar, la o urgenţă mare, în care fiecare secundă contează. Echipa nu are prea mult timp să se gândească la pericole, la riscuri, există un protocol care devine aproape o rutină pentru echipele rodate după îndeplinirea căruia plecarea trebuie să fie cât mai rapidă. La doar zece zile de la accident doctorul Zamfir şi-a reluat activitatea de chirurg, de salvator de vieţi, s-a încumetat chiar să se deplaseze la Sibiu pentru prelevarea unui ficat. Doctorul Zamfir a mai trecut prin situaţii dificile. El şi colegii săi au riscat şi altădată. Sunt vinovaţi că îşi iubesc meseria?

Medicii BN2, din salvatori de vieţi au ajuns victime. Medici de elită, de care n-ar fi auzit nimeni dacă nu era accidentul. Pentru ei datoria este o formă a vieţii morale. Sunt prost plătiţi, atât de prost încât nu pot să nu fac trimitere la sfinţii doctori fără de arginţi – Cosma, Damian, Chir şi Ioan. Răsplata vindecărilor era în cazul pacienţilor acelora credinţa în Iisus, poate în cazul de azi măcar respectul ar fi un început de răsplată.

Unii zic că aceşti doctori şi-au făcut doar datoria, vieţile câştigate însemnând finalitatea misiunii lor. Dar ei nici n-au pretins altceva. Cu modestie au susţinut acest lucru tot timpul. Eu mă întreb însă ce finalitate au lascivităţile vedetelor gonflabile prin studiourile de televiziune sau ascultarea telefoanelor noastre de către cei care trebuiau să găsească epava? Medicii n-au sunat la nici o televiziune, să anunţe în direct că vor îngheţa până la Oradea, într-o avionetă, plecaţi să preleveze un ficat. Altora, nu lor, le lipseşte bunul-simț tăcut.

Am mai auzit în aceste zile şi aberaţia că ar fi fost “shopping de organe”. Să admitem prin absurd că nu era un zbor umanitar pentru un act urgent, perfect legitim, ci era un zbor cu nişte contrabandişti de organe. Schimbă cu ceva acest lucru bâjbâiala “organelor”, “instituţiilor”, “celulelor” şi incapacitatea lor de a-şi face datoria? Am ajuns să nu mai credem în oameni nici atunci când aceştia mor la datorie?

Televiziunile nu mai încetează să se frăsuie în “relatări” de importantă cosmică despre descoperirea vreunui doctor care a primit o găină sau câteva sute pentru o cezariană (gest neacceptat în principiu), lăsând să se înţeleagă că asta este medicina românească. De ce nu se duc aceste televiziuni măcar acum să vadă cum se petrec lucrurile la un transplant, după ce organele prelevate ajung în secţiile de chirurgie? Să arate cum medici din echipa sunt sunaţi, sunt chemaţi de-acasă, că e miezul nopţii, că ninge sau plouă, că sunt chirurgi, anestezişti, că sunt de la laborator, de la imagistică sau ce specialişti or fi şi intră în sală pentru nu se ştie câtă vreme, ore multe, unde îşi storc minţile să dea ce e mai bun în ei ca intervenţia să reuşească. După care îşi văd de treaba în continuare, ca şi cum nimic special nu s-ar fi întâmplat.

Restabilirea încrederii în medici este şi ea o speranţă de normalitate. Pacienţi din Anglia, Franţa, Germania, America au încredere în medicii noştri, pe care-i apreciază pentru că acolo unde se duc fac treaba. Noi am ajuns să urâm această categorie profesională pentru că cei care arată fundul drăgușencelor nu ştiu mai mult decât atât şi nu s-ar aventura să înţeleagă lucruri serioase, dincolo de chiloţei şi pănglicuţe.

În război medicii tăiau şi pansau sub ploaia de gloanţe. Dacă nu mă înşel, o duzină dintre ei a primit supremă recunoaştere” Mihai Viteazul” (rezervată pentru acte de eroism). Şi astăzi avem numeroşi medici români autori ai unor tratamente inovatoare, avem alţii care îşi ajută pacienţii din scaune cu roţile, alţii fac minuni prin ştiinţa şi priceperea lor. Avem medici eroi şi n-au primit medaliile de care se bucură tot felul de nulităţi şi galonaţi din “servicii” sau “instituţii”. Eroii vor fi uitaţi curând, incompetentii îşi vor afişa în continuare prostia şi se vor lăfăi în salarii uriaşe (prostia se plăteşte, nu-i aşa?).


Aştept totuşi să văd în media, în fiecare zi, un portret de medicinist dăruit. Vom rămâne departe de victoria meritocraţiei atâta vreme cât acceptăm că vieţile noastre să fie invadate de vip-uri siliconate care bat câmpii la nesfârşit. Vina noastră şi moartea noastră s-ar putea să arate pe măsura acestora.




jooble.org