EXCLUSIV. De ce nu poate fi “răpus” Nicuşor Constantinescu prin metodele aplicabile altor vârfuri politice sau financiare ale acestei ţări. CINCI IPOSTAZE INEDITE ŞI SIMPTOMATICE

EXCLUSIV. De ce nu poate fi “răpus” Nicuşor Constantinescu prin metodele aplicabile altor vârfuri politice sau financiare ale acestei ţări. CINCI IPOSTAZE INEDITE ŞI SIMPTOMATICE(2951)


Parcă nici noua arestare a lui Adrian Năstase, de la acest început de an, ori cea a lui Gigi Becali, de anul trecut, nu au prilejuit atâtea comentarii, luări de poziţie şi, în general, frământări în lumea românească (de la cetăţenii obişnuiţi “de pe stradă”, până la cei din clasa politică, şi de la media de toate orientările… “independente”, până la analiştii profunzi ai mersului societăţii), câte au stârnit o banală, ca procedură judiciară, executare a unui mandat de aducere la Parchet (DNA) a preşedintelui Consiliului Judeţean Constanţa, Nicuşor Daniel Constantinescu.
Cazul a fost întors pe toate părţile, din punct de vedere politic, juridic, administrativ ş.a.m.d. Şi dezbaterile şi poziţionările par a fi departe de a se restrânge, numeric şi ca intensitate.

Am tot aşteptat, însă, să vedem şi descrieri din perspectivă umană, de personalitate, ale personajului aflat (şi) acum în centrul atenţiei publice. Dacă în primele zile de după evenimentul petrecut săptămâna trecută era normal ca politicul şi juridicul să fie pe primul plan al discuţiei, credem că a venit timpul ca atât prietenii, cât şi adversarii (aceia care au interferat cu el, pe perioade mai lungi sau mai scurte, mai recente ori mai îndepărtate, direct sau indirect) viceliderului PSD local şi preşedinte al CJC să vorbească puţin şi despre omul Nicuşor Constantinescu.

Ne permitem să dăm noi startul, din postura de observatori neimplicaţi, acum, în vreun fel în această situaţie, aşadar, credem noi, îndeplinind criteriile de obiectivitate şi echidistanţă. Cu atât mai mult cu cât evocăm nişte întâmplări din perioada în care nimeni, posibil nici Constantinescu însuşi, n-ar fi bănuit, măcar, că vom vorbi, în 2014, despre unul dintre cei mai puternici, mai temuţi, mai urâţi şi adulaţi, deopotrivă, cetăţeni ai României. Ah, să nu uităm un “amănunt”: şi unul dintre cei mai bogaţi…

Vom evoca, pentru început, câteva episoade de la începuturile, ca “persoană publică”, ale personajului. SUNT INEDITE, PENTRU CEI CARE NU ERAU ÎN PREAJMA SA ATUNCI, şi le considerăm simptomatice şi caracteristice întregii sale evoluţii ulterioare, modului său de a gândi, simţi şi (re)acţiona, şi acum şi în viitor.
Mai mult, ele oferă teren de dezbatere şi celor care analizează şi prognozează evoluţiile viitoare ale situaţiei de la Constanţa (judeţ şi oraş, incluzând aici, de exemplu, şi tot ceea ce înseamnă “echipa” şi “republica” Mazăre).

În sfârşit, celor care ar putea să tragă concluzia (greşită!) că am vrea să-l ajutăm, prin “umanizare”, pe Constantinescu, le răspundem că, dacă a ieşit (ca percepţie) aşa, nu-I nici un bai: l-am criticat de la înfiinţarea ziarului, o vom face în continuare, n-am obosit şi nu ne-am înmuiat, “nu ne-am dat” cu el, cu EI, de fapt, dar parcă prea vedem, astăzi, fel de fel de foşti adulatori întorcând foaia şi înjurându-l cu sârg, acum, că este în aparentă dificultate. Măcar nu dăm şi noi cu ghioaga în omul (relative) căzut. Îl aşteptăm să se ridice, pentru a relua lupta, şi mai abitir!

De fapt, scopul nostru este acela de a-i avertiza pe cei interesaţi de subiect, indiferent dacă sunt implicaţi, de-o parte sau de alta, ori sunt simpli spectatori, eventual pariori (la figurat, desigur) că vorbim despre O PERSONALITATE PROFUND ATIPICĂ, pe care dacă vrea cineva să o “răpună” (nu întâmplător am ales acest termen în titlu) trebuie să o studieze şi să o disece, atent şi scrupulous, mai înainte de a trece la confruntarea decisivă.
Mai pe înţelesul tuturor, cu Nicuşor Constantinescu nu o să meargă aşa (nu este vorba, neapărat, despre “uşor” sau “greu”, ci despre… “altfel”!) cum a mers sau urmează să se desfăşoare ostilităţile cu Năstase (în două rânduri), Becali, Voiculescu, Dragnea, Cosma, de la Prahova, Oprişan, Fenechiu şi toţi ceilalţi… De ce? Păi, în opinia noastră,... pentru că:

 

Constantinescu i-a spart, cu pumnul, masa de birou defunctului Barbu Dănescu, primul şef al FSN Constanţa, pentru a primi sediu pentru ziarul „Contrast”!

 

Era în anul 1990. Constantinescu, Mazăre, Strutinsky şi toţi ceilalţi tineri care editau săptămânalul constănţean „Contrast” se săturaseră să tot mute redacţia, „cu cortul”, dintr-o parte în alta, pe unde erau găzduiţi, temporar: sediul IMC (actual UMC), PNL, de pe Pârvan, Partidul Social Liberal (al avocatului Nicolae Cerveni), de pe aceeaşi stradă... S-au hotărât să aibă o întâlnire decisivă cu şeful local al Frontului Salvării Naţionale, Barbu Dănescu (care a decedat în vara lui 2013, Dumnezeu să-l odihnească, ca şi pe nea Nicu Cerveni), care-i tot amâna de la apariţia ziarului, la începutul anului. S-au postat, în clădirea Casei Albe, în faţa lui Dănescu. Acesta a încercat, iarăşi, să-i amâne.
Nicuşor Constantinescu a tras un pumn în masa din faţa şefului FSN, de s-a crăpat în două (biroul, nu Dănescu) şi a tunat: „ACUM!”. Celălalt a căzut în fund, pe scaun şi a îngăimat înspăimântat: „Bine, dar... unde?” Abia atunci şi-au dat seama băieţii din delegaţie că ştiau foarte precis ce vor, dar nu şi... unde. Tăcerea încurcată a fost întreruptă tot de către Nicuşor. Şi-a rotit organismul de „Big Hunter”, porecla sa favorită, şi s-a uitat pe fereastră. Întâmplător, aceasta dădea spre Bulevardul Tomis. A întins imperial braţul gros, cu care tocmai făcuse surcele biroul lui Dănescu, şi a indicat scurt, milităreşte: „Acolo!” Şi „aqcolo” a fost, peste drum de Prefectură, pe Tomis, colţ cu Dragoş Vodă, în clădirea fostelor birouri ale „Sfatului Popular”.

 

Microbuzul redacţiei luase foc, de la instalaţia electrică, dar Constantinescu bloca singura uşă pentru pasageri urlând: „Nu fugim, de frica comuniştilor care ne-au dat foc, le arătăm cum ştim să murim vitejeşte!”

 

Acum aveau şi sediu (permanent). Le mai trebuia şi o maşină: pentru ziare (se tipărea pe la Bucureşti, cel mai adesea), dar şi pentru mers prin judeţ. Au făcut rost de o rie microbus “Volkswagen”, tipul acela din anii ’60, care a fost preferatul generaţiei „Flower Power”. „Forjată” la maximum, rabla a cedat, relativ repede. S-a aprins chiar la întoarcerea dintr-un periplu jurnalistic colectiv. De la instalaţia electrică, desigur. Băieţii din spatele microbuzului nu ştiau cum să părăsească mai repede maşina care ardea cu spor. Dar... în uşă se proptise, pe dinău8ntru, „Big Hunter”, care urla, din toţi rărunchii, mobilizator: „ Comuniştii ne-au dat foc! Nu fugim, nu dezertăm, murim aici, nu ne este frică de ei!” Au fost necesare multe picioare, date de tinerii ziarişti, în uşa... capitonată cu trupul lui Nicuşor, pentru a ieşi afară!

 

Alegeri, 1992: Constantinescu făcea ordine în secţiile de vot de la ţară. Şefii acestora îi raportau, seara, la telefonul redacţiei:”Gata, domnu’ ziarist, n-am mai furat aproape niciun vot, de când aţi plecat de la noi!”...

 

Alegeri legislative şi prezidenţiale, septembrie 1992. De cu dimineaţă, au început să sune telefoanele prin redacţie, la “Telegraf”. De la liberali, ţărănişti, FSN (PD) –ul lui Petre Roman, de la alte partie şi partiduleţe, ori ONG-uri, ne anunţau că se fură ca-n codru…l alegerilor din “Duminica Orbului” din mai 1990. Noi mai bântuiam, după posibilităţi(le reduse), prin Constanţa şi oraşele mai mari, dar la ţară era veselie mare: ai lui Iliesu, FDSN-ul şi partidele satelit, făceau legea. Constatinescu ia situaţia în mâini. Ne adună pe cei care eram prin redacţie, între două drumuri pe la secţiile din oraş, şi pornim (cu “Fulgerul Albastru”, o altă râie de maşină, o “Dacie” deşelată, pe care o opreai, fără nicio glumă sau exagerare, doar cu… piciorul proptit în pământ, prin portiera deschisă!), să facem ordine prin coclauri. Pe unde ne opream: nenorocire, haos, preşedinţii de secţii, toţi fedesenişti, nu mai pridideau să îndese voturi pro-Iliescu, în urne!
Rezultatul: seara, aşa cum le ordonase Nicuşor Constantinescu, aceiaşi preşedinţi raportau, telefonic, la ziar: “Alo, domnul ziarist Constantinescu, de la Valea Dacilor suntem. Să ştiţi că după ce aţi făcut dumneavoastră ordine, de când aţi plecat, n-am mai furat aproape deloc. Puteţi verifica. Vi-l dau la telefon şi pe şeful de post, să vă raporteze!”

 

Cum înota Nicuşor printre SPP-işti şi SRI-işti, după faza cu “Măi, animalule”…

 

15 august 1992, Sfânta Maria – Ziua Marinei Române. În faţa Prefecturii Constanţa. Tocmai se consumase episodul cu criza lui Ion Iliescu, care ni s-a adresat cu expresia “Măi, animalule” şi ne-a înfipt mâna în gât. Maşina preşedintelui plecase, convoiul o cotise pe Bulevardul Tomis, prin ferestrele a trei portiere se vedeau ţevile unor arme, îndreptate înspre noi, cei rămaşi pe platoul din faţa Casei Albe. Ultimii SPP-işti şi SRR-işti mai aveau de finalizat ceva: să-l bage, cu forţa, pe subsemnatul, într-o banală “Dacie” albă, în timp ce poliţiştii şi jandarmii mai împărţeau câteva bastoane peste picioarele lui Radu Mazăre şi ale altor personae prezente. În acel moment de cumpănă, am văzut venind spre noi un… înotător. Practica stilul liber, combinat cu bras. “Bras” de la braţe: ori de câte ori dădea din mâini, se disloca câte un val de sepepişti, securişti şi ce-or mai fi fost ei, pe-acolo. Când a ajuns la noi Constantinescu, vreo zece-cinsprezece “civili” d-ăia erau deja pe jos, şi nu ştiau cum să se ridice mai repede şi s-o tulească, cu maşinile ori per pedes, prin “dispariţie în peisaj”, de-acolo… Dacă reuşeau să ne urce în misterioasa “Dacie”, apărută din senin, cine mai scria despre baronul Constantinescu, astăzi… Dar… “una-i una, alta-i alta”. Acelaşi lucru l-am fi făcut, atunci, şi noi, pentru el. Numai că n-am fi avut şi forţa fizică necesară!
Asta şi apropo de eforturile celor care se tot chinuiau să-l îndese în maşina care urma să-l ducă, zilele trecute, la parchet.

 

Constantinescu: “Dacă îmi pun în cap, organizez şi Jocurile Olimpice, la Constanţa! Măcar…p-alea de iarnă, că-i mai ieftin”

 

Am povestit despre vremurile când Nicuşor Constantinescu purta fix o pereche (celebră) de pantofi, iniţial crem deschis, tot anul. Era la început de drum.
“Ceva” mai târziu, înainte de Olimpiada de Vară de la Beijing, în 2008. La Muzeul de Artă, din Constanţa, participase şi Nicuşor Constantinescu, recent întors din China, la o manifestare pe tema JO. După eveniment, dialog, la o ţigară, afară. Un servile de la curtea lui: “Șefu, oare când ne vom permite să avem şi noi o Olimpiadă de asta, în România…” Răspuns Constantinescu: “Dacă-mi pun mintea, până mor, fac eu una, la Constanţa!” Un hâtru “De vară sau de iarnă?” Nicuşor: „Şi de iarnă, dacă mă enervez. E şi mai ieftină...” S-a schimbat mult, faţă de anii de început de ascensiune?!...

Poate că acum va fi mai bine înţeles de ce credem că cine „se pune” cu actualul preşedinte al CJC trebuie să gândească o strategie atipică. Pentru un personaj atipic... Unii ar folosi chiar un cuvânt mai dur!




jooble.org