Ce nu micșorează timpul ce distruge?(XXX) (1172)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

Cât aș fi vrut să fiu tot atât de precis precum trenurile germane sau spaniole de mare viteză la întâlnirea cu gheneralul! Când a sunat goarna! Dar, între un apel de urgență și consolarea că mașina salvării nu fusese selectată prin tragerea la sorți, de vreme ce permanent staționa pe pulpa ierbii tunsă soldățește în fața unor scări din lateralul conacului despre care-ți scrisesem, aleg varianta a doua. Și trăsura, cu monogramele de smarald noptatic. cu ochi somnoroși amestecând pe limba lor o ceață ce bătea în roșu cu amarul suferinței setei de viață, aștepta la scară sau cel puțin acolo știam că-i era locul… Azi te-ai putea întâlni cu multe așteptări care nu știu până unde vor urca.

Conform adversarilor săi, ca militar a fost necesar să treacă sub tăcere faptul că linia centrală a imaginilor, fără densitate la început și care au pătruns în deschizătura memoriei detectorului de metale și vizualizate apoi pe ecranul pe care clipea solemn un ochi când verde, când albastru, înainte de a se umple de o tăcere înfiorată, a fost copleșită de un ou care se deschidea dând vederii niște bărci cu vâsle de foc. M-a-ntrebat dacă am auzit de detectorul de virginitate (asta-mi mai lipsea), că oul și virginitatea tot pe acolo ar fi, ca un fel de-ndoială insiduoasă de tip Pilat din Pont. Și nu e pe dezbrăcatelea, detectorul analizând, prin conectare la temperatura corpului, structura himenului în chestie: la intact, pâlpâie beculețul verde, la isprăvit, rupt, spart, un semnal acustic aprinde beculețul roșu. Să fiu al naibii, parcă-l și aud întrebând cu supărarea proprie îmbărbătării: cum îndrăzniți să mă cercetați emițând vreo părere asupra imaginii mele sau asupra vreuneia dintre faptele în care m-aș fi implicat? Despre cuvintele-i din urmă, fie de recunoștință, fie de iubire, nimic. Rareori misterele sunt ceea ce par, știi și tu. Dar, când fortăreața detectorului eliberă acea îmbrăcăminte din piele, ușoară ca o invitație la descoperirea unor mistere, nici cuvintele, au recunoscut și adversarii săi din adâncimea stelelor epoleților, nu erau suficiente pentru a-ți povesti uimirea. Eu nicio clipă nu am crezut că voi descoperi hărții geografice pe pergamente în stare bună și încă în culori, jurnale de călătorie, notații, scurte comentarii și întrebări despre cum și de ce se întâmplă anumite evenimente, mi-a mai spus el, ca o particularitate, la ultima noastră discuție, astfel că niciodată nu am avut pretenția că aș fi la înălțimea lui Hecateu din Milet când vorbea despre geoistorie. Asupra valorii a ceea ce găsise în acele pergamente nu mi-am exprimat îndoiala, poate și pentru că imperfectul e timpul fascinării.

Ca militar era dator să purceadă în călătoria sugerată de OMNOM, că de dăunat reputației nu avea ce să-i mai dăuneze. Cunoscându-i seriozitatea, nimeni n-a fost mișcat de interesul de a tipări, la final, și nu când îi va veni vremea, cvadrilogia, unul dintre traducători lucrând deja, cu cât se avansa în descifrare, la redactarea unei note preliminare, bizuindu-se și pe promisiunea gheneralului că un editor important își manifestase interesul și se va ocupa de tipărire; nu i s-a cerut să suprime nimic, nici nu știu ce-ar fi de suprimat la o piesă de teatru, de pe azi pe mâine; încă nu se gândea cum îi va întoarce politețea. Era bine dispus, fapt rar pe la noi dar, ca un sclav cumplit ce era al acestei munci, avea o teamă ca nu cumva, cineva, de undeva, prin cineva, să-ncerce să-i bage picioarele, ca bună recompensă a aprobării și nu ca greșeală genetică, unui ,,triumf al talentului”, în echipa de traducători, a cuiva, a unui ,,cineva”, iac-așa că țara duce ,,lipsă” de așa ceva, nepoți, fiu de nevastă, gardă de corp, impostori… Asta era una dintre porcării. Mai era și teama chinuitoare ca nu cumva cine știe ce zurbagiu să lanseze zvonul că ne-am afla în fața unei mistificări în încercarea de a pune într-o lumină ortodoxă, prin GĂINARII, instituțiile constituționale; gheneralul n-avea ambiții artistice (de ce oare vorbesc la trecut?), dar intuise secretele eroilor despre care scrisese OMNOM. În ziua în care s-a mutat la conac, a desfăcut o amforă brumărită în beciul ca o cazemată, căptușită cu lemn de cimișir și al cărui parfum se răspândea tamizat; înainte de-a-i curăța dopul smolit, a scos cu o pensetă argintie, de ziceai că e diapazon, din buzunarul acesteia pe care se mai păstrase, dacă nu fusese cumva restaurat desenul unei corăbii, a scos, zic, o monedă mare, aurie pe care răsucind-o în aer ca la rișca din copilăria noastră și, ascunzând-o apoi în podul palmei, nu ne întrebă: Ce alegeți: logicitatea sau materialitatea? ci, balansându-se pe călcâie, ne aminti că prin acea monedă curg tabela elementelor chimice și tabla împărțirii și că viața este ca o monedă, poți cumpăra ce vrei cu ea… Dar o singură dată… Și ne apostrofă: Nu mă priviți prelung, că n-are nicio fantă pentru monede, se referea la buzunar… Iar dacă diavolul se ascunde zăvorât într-un cufăr pecetluit cu un bot al groazei și-un belciug de bronz negru, paradisul se ascunde la subsol, și aici mă refer la beciul cu pricina, gheneralul informându-ne că așteaptă o inspecție care să-l aducă în Marele Ghid Bahus, ceva asemănător Ghidului Michelin. Gestul scoaterii dopului, fără prea mare intimitate, a fost însoțit de o scurtă libație: ,,…făgăduisem lui Bacus/ un ospăț dulce/ și un țap alb,/ cu care am fost aproape omorât/ de căderea unui copac./ Această zi de sărbătoare, ca întoarcerea anului,/ va scoate dopul/ prins cu smoală/ al unei amfore/ deprinsă să respire fumul/ de sub consulul Tullus./ Golește Meccena,/ o sută de cupe (în cinstea) prietenului salvat/ și prelungește până la zi/ lămpile ce stau de veghe”; vinul l-am gustat, pe Horațiu l-am citat, sesterți de pe vremea romanilor, patru la număr pentru un pahar n-am avut, așa că m-am pitulat, fără un vreo tendință de rivalitate, în spatele jubilației sărmanului Dionis: ,,Ah, garafa pîntecoasă doar de sfeștic mai e bună!/ Și mucoasa lumânare sfîrîind seul și-l arde./ Și-n această sărăcie, te inspiră, cîntă, barde – / Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună”.

Într-o cameră alăturată cu dormitorul său, vegheau permanent un vechi prieten al său, medic cardiolog și o asistentă, și nu pentru ca simptomele bolii sale să circule prin presă, căci nu în fiecare zi îți dă inima ghes să te gândești la un transplant. N-am aflat decât azi, primind în plic ultima foaie de observație. Bucuros că încă mai trăiește, în zilele bune lenevea împreună cu aceștia bând sucul merelor răpciugoase din livada sa, că doar e vremea lor. Nădejdea lui era că boala s-ar putea vindeca de la sine, astfel că supravegherea medicală n-ar fi fost zadarnică, deși nădejdea era numai pentru el, o știa prea bine, și nu conținea niciun element care s-o îndreptățească. Revenea și se încuraja, cu umor: doar nu sunt Goya, deși amândoi am învățat din suferință. Subiectul mă depășea. După plecarea mea, echipa de traducători la GĂINARII a executat ordinul și s-a instalat la conac, într-o aripă cu ferestre mari, mărșăluind astfel simultan între traducerea ultimelor două piese din cvadrilogie: Regula celor 9 săgeți și …, și sănătatea sa; se retușau scenariile, se lucra la decoruri, în sensul că se decupau după șabloanele imense cărate și aranjate pe rasteluri de niște zilieri. Nu lipseau mașiniștii a căror vorbă ,,În sens strict nu avem dreptul să vorbim de spațiu decât în domeniul mitic și estetic,” devenise și pentru gheneral un fel de tic verbal, în cazul teatrului știm că spațiul fizic e o funcție de măsură deși fizica modernă, cică, nu mai consideră spațiul ca pe o cazarmă, of, ce ți-e și cu milităria asta!, închiriată în care s-au instalat lucrurile și toate chipurile frumoase ale femeilor iubite… Și tot gheneralul a mai adăugat, la cele spuse de mașiniști că nu știe dacă îi e îngăduit să adauge celor două domenii și unul teoretic, întruchipat prin dezvoltarea conștiinței teoretice și nu pe baza intuiției. Așa că teoria privind unificarea conceptului mitic de spațiu cu cea al spațiului teoretic poate fi posibilă dacă ne menținem în cadrele istoriei culturii umane când mediază, aziul dintre spațiul intuiției și timpul de intuit. Dificilă și rugoasă la atingere chestiunea când vine vorba despre timp, astfel că nu știu ce să zic. Asta mi-am notat întrucât, după cum știi, îmi place tot ceea ce e legat și înnodat de timp, spațiu, eternitate, atunci când niciuna dintre acestea nu e pe moarte… César Vallejo scriind că i-ar fi murit eternitatea, într-o joi, ,,cum e și azi, pe toamnă”, ,,lovit de toți” deși ,,rău n-a făcut la nimeni…”, mărturisește că ea s-ar fi înecat în cerneala pe care tocmai și-o încălzea. Tu cum ai explica aluzia asta, că eu m-am simțit ca o pungă de piele? Și e joi. Gheneralul nu depune armele și nu suferea de zorifobie, deși îi place trezitul în zori... Doar că ne salută regulamentar.
Logica imaginației sau a istețimii impune să nu mă opresc și după mine mărșăluiesc, punem ghilimele, și oamenii aceștia extraordinari care posedă o inimă de mă dau pe spate și un car de cunoștințe care ne vor ajunge, și ne vor ține sper, până la final, împreună, mai ales acum când s-a identificat sursa originalității operei descoperite în zidăria guvernului. Nu mai avea răbdare. Ce nu micșorează timpul ce distruge, fie măcar și printr-un acord de reciprocitate? Pe umăr încă mai purta iguana făcătoare de minuni, așa o alinta mângâind șoimul dunărean de pe umărul celălat. Și camera fonică pentru înregistrarea textelor funcționa în trei schimburi, actorii lăsând mărturia vocală în păstrare dar și ca exercițiu de memorare și interpretare a replicilor care zburau coregrafic, ca liliecii. Băi, nenică, apăruseră până și figuranții, nu mulți la număr, dar puși serios pe treabă. Împreună cu doctorul făcea câte o simulare pe baza unor indicii, că de-asta fusese militar de carieră; mereu în alertă, că războiul cu tine, adăuga el, ca orice război, nu mai începe de la graniță, astfel că trebuie să fii pregătit corespunzător, chiar dacă n-ai fost nici infanterist marin nici pilot de drone. Ce nu știu, este faptul dacă începuse inițierea în medicina cuantică și cea chinezească, adică nu voia să aibă față de mare ofițer îmbătrânind… ,,Că dacă nu mor curând, mă descompun!”, și a făcut semnul de citat, n-a divulgat autorul, în consecință nu-ți pot oferi extrase esențiale dar periferice despre latura sinceră, spirituală și regretabilă asupra a ceea ce-ar sta ascuns în notația mea, spusele mele neavând nimic a face, te asigur, cu încercarea de a adăuga un fir de portret epistolar. În mod deliberat îl implic și pe general, din detașare, desigur, și nu amețind în lumina acestei toamne care, de bine de rău, pare modelul desenat a ceea ce lumea antică numea soartă. Gata cu poveștile. La concurență cu programul Vezuviu, îi provoc pe cercetătorii care lucrează la descifrarea unor rămășițe din textele pergamentelor descoperite la Pompeii să dea o fugă până aici. Le-am și scris în acest sens. Temeiul? Cuvântul violet, de exemplu: ,,cer violet sfâșiat de săgeți acoperite cu saliva păsării roșii am văzut netezindu-ne drumul de cum fulgerul a adormit peste Valea verde imitând verdele care iese din pământ și curge peste tot”, recunoscut și de traducătorii noștri în 9 Săgeți și Zvonul cascadei, piesele care încheie cvadrilogia, a fost descifrat și pe unul dintre pergamentele pompeiene de către inteligenția artificială. Sunt cuvintele gheneralului din epistola găsită în plicul adus despre care vorbeam, adus de birjarul personal, scrisă pe o hârtie cartonată albastră, albastrul ăsta amintindu-mi de șorțul albastru, ca de lăptar purtat, asemeni olandezului Vermeer, măcar ăla era pictor, la ultima noastră întâlnire. În fine, poate întruchipa vreun personaj din vreo piesă la care se lucra sau era o încercare armonioasă de a mă face atent că plecarea sa era legată de culoarea albastră. Da, uite-acuma mă gândeam că nu sunt în măsură să-i dau un răspuns dacă cvadrilogia va intra în repertoriul vreunui teatru în aceasta toamnă, întrucât ciolacciucii întârzie cu răspunsul la cele două scrisori detaliate referitoare la exprimarea acordului de a da voie echipei sale să deschidă șantierul pentru cele două scene care ar urma să iasă din clădirea guvernului, cum n-am fost în măsură să-i răspund la-ntrebările de ce au coarne animalele și ce se-ntâmplă cu vinul dacă e prea mult mutat dintr-un vas în altul de către marii iubitori ai democrației. Nu intru în alte amănunte, doar că în scrisori nimeni nu cerea vreun ban din punga statului pentru susținerea proiectului și nici nu cerea ca evenimentul să se desfășoare sub înaltul patronaj al guvernului bla, bla, bla…

Nu știu dacă refuzul ciolacciucilor este legat de faptul că atunci când li s-a indicat un punct pe una dintre hărțile lui OMNOM cu explicația că acel punct ar fi Bucureștiul, aceștia nu l-au recunoscut motivând că pe hartă nu este marcată amplasarea tribunalelor, cineva dintre traducători a replicat: Dar ce, aici ne aflăm în Norii lui Aristofan unde unul dintre personaje, trimis în judecată, a refuzat să recunoască punctul indicat pe o hartă ca fiind Atena pentru că pe acel reveleu nu era marcată, ce crezi?, amplasarea tribunalelor. Mă simt agresat când aud așa ceva, sincer, prietene, și timpul începe să-mi pută în castron. M-am lăsat pradă uimirii, nu i-am răspuns cu Întreabă pe cineva di (fără n) România educată să nu care cumva să mă ard de înfășurările bobinelor radioamatorului acreditat (ca să aibă semnal puternic de pueril) în dealul de la Leu și care nu lucrează cu recunoașterea socială ci cu momentele (și nu cu monedele) noastre de neatenție și formalul, cum o fac poezia și ficțiunea, nu i-am răspuns, zic, pentru că ar fi fost un compliment de doi bani despre lume și care trebuie acceptat așa cum acceptăm gravitația, deși, am citit vorba asta ca fiind descoperită pe un fronton al unui templu la Cartagina și anume că: ,,În cutele unui guler se poate afla mai mult patos decât cred neghiobii”. Ia gândește-te ce iubire eroică ar fi între un guler și un neghiob cu înclinații libidoniene! Și să mai ai și tupeul de-a ieși, prin manipularea făcută de televiziuni, ca practică redacțională a lui ,,Ce lucru minunat! Stați domnule gol înaintea tuturor și nu vă rușinați!”, să-ți aprinzi focul lăuntric, mai sus de sferele lumești, nevăzându-ți goliciunea, cu una hârtie de una sută lei, semn tipic pentru respectivul că experiențele amoroase au un caracter fantasmatic de parcă s-ar fi aflat proptit de patul unui spital fixat de o geamandură de aterizare. Masele nu sunt o geamandură s-o iei seara la plimbare fără să ții seama că acoperișul de peste drum s-ar putea rupe când îți desfaci butonii ca maniac al posesiei spunând: ,,Să nu fiu greșit înțeles: toate fumurile mele nu ies pe coșurile bete de șampanie și nici moartea nu e ultima iertare”. Asta tot de la gheneral o știu. Așadar, îndemnul ia nu mai trăiți mecanic, ci ca parte din aceea ce constituie natura esențială a omului, i-a dat curaj asemenea acelor gorobeți atât de dragi și e nedat uitării măcar că această mărturisire este precum o ultimă gură de cafea și zicea el, Până la vacanța de iarnă mica noastră trupă se sudase iar repetițiile mergeau binișor când unul dintre colegi ne-a atenționat că pe la superiori se știe ce facem noi. Intrasem în anul trei și repetam D'ale carnavalului, că tare ne mai plăcea. Voi vreți să creați haos în școală, și ce-i cu travestiurile alea? În paralel lucram și la Zbor deasupra unui cuib de cuci în versiune militară, bașca mai aveau și niște copii după jurnalul de regie Mesajul încifrat cred că fusese decriptat de cineva: milităria, un cuib de cuci, un fel de bric a brac, o dovadă că am trăit. Un mod de a spune că unele amintiri strigă după mine să nu le uit. Ca și cum așa ceva ar fi posibil. Așa gândisem noi milităria, sfidând bunul-simț al realității pentru a o inventa pe cea ficțională închinată providenței. Plicul era însoțit de un alt plic, sigilat cu alt fel de heraldică imprimată pe o altă culoare a ceea ce nu părea a fi ceară ci o rășină al cărei parfum persista mai ales după ruperea păsării calandrino. Scrisese un fel de monolog al inimii în așteptarea transplantului, uff, nici nu știu dacă am căderea folosirii vreunui citat, sau poate tocmai de aceea mi l-a dat, să-l folosesc, că doar nu vorbește despre tunderea realității cu un pieptăn bont: ,,Gândurile duse până la capăt sunt funii de spânzurătoare… Poate mătăsoase ca o primăvăratecă boare” ,,…” m-am tras puțin înapoi, așa am văzut și eu lumina, ca-ntr-o expediție de scufundări, deși nu te cunosc, îți vorbesc din adâncul marelui, blândului gol al valizei cu gheața vibrând cum acoperișul unei biserici: orice trup e o hartă de așteptare, omule, nimic mort nu găsesc ca-ntr-o sală numai ieșiri, suficiente or fi ca ele să devină îndepărtate? Lovește-mi inima, Doamnă Treime, rupe, rade, arde și repară-mă precum pietrișul alergând spre moarte și repară-mă, repară-mă precum pietrișul alergând spre moarte. Și dacă te vei referi la mine ca la un scop, o carne bătută sau dorință care e doar dorință și nu foame, lipsită de voce, cum aș putea să nu aștept, ca martor a ceea ce ești – un putregai obscur atașat spontan numelui a ceea ce poți fi, un putregai al frunzelor mișcând fără zgomot cerul eliberat al cutiei tale toracice – , fluierul de măr al primăverii?”

Între timp gheneralul și-a primit inima iar arcul uimirii mele nu și-a găsit săgeata. Va avea el destinul lui Anteu? Cu un alt prilej m-a asigurat că există copii ale traducerilor și că a făcut, cu cei în grija cărora le-a lăsat spre bună tăinuire, repetiții a operațiunilor de salvare a acestora, de orice fel, în orice situație. Asta mi-e viața. Sper să aflu dacă noua mea inimă va fi de acord cu mintea, știind că nu mi-am meritat nenorocirea, ci rezistența, o rezistență departe, prietene, îmi zise într-o zi gheneralul (comparația e forțată), de ceea ce a dat maximă rezistență și eleganță bazilicei Sfântul Petru ridicată de Michelangelo. Lumea n-a-nțeles cum de calculase exact proprietățile curburii căreia parcă-i imprimase, prin cofraje și proptele, înclinarea cea mai avantajoasă a umerilor săi. L-o fi ghidat instinctul, dar ce este instinctul? Azi ar fi simplu: geometria și fizica, se bazează pe principiul că lucrurile încep din nimic, pe baza punctelor și a inițiativelor, adică a eforturilor care ajută lucrurile să treacă de la ne-extensie la extensie, de la nemișcare la mișcare, și permit ca inteligența umană să ajungă la un adevăr metafizic. Cred că Mighelangelo a situat știința umană separat de cea divină, de aceea i-a ieșit atât de frumoasă curbura de rezistență de care aminteam. M-a-ntrebat doar atât: nu crezi? Mergi la Roma. Hai să arunc incertitudinea la final cu două fraze scrise pe verticala celor doi stâlpi ai arcadei de la intrarea principală a conacului de către unul dintre pictorii care lucrau la planșele pentru decoruri și anume că ,,Dușmanul oricărei picturi este gri-ul” și ,,Să izgonim culorile teroase”. Da, culorile teroase. O referire premonitorie înaintea trecerii la ora de iarnă? Și ce dacă am învățat la școală despre ea, că tot nu mi-a folosit la nimic, cum nu-mi este de niciun folos, oricât realism nețărmurit ar fi în mintea mea, încrederea în calendar. Cu realismul magic, mai ușor, efectul lui asupra mea, cel puțin, fiind asemenea firului de praf, asupra orologiului bisericii cu lună din Oradea, dacă acesta n-o avea vreo înfățișare cunoscută doar astrologiei judiciare. Forța împrejurărilor a fost alta, vizitiul avea același frac lustruit de negrul de altădată. Mi-a adus niște șpalturi la corectat, gest care am crezut că vine ca o încurajare din partea gheneralului. O cartolină are scrisul lui de mână, el ținea la individualitatea unui astfel de scris, caligrafic de parcă ar fi măsurat entitățile fizice ale literelor: ,,A fost o chestiune de etică. Subiectele protejează piesele, au o morală a credinței care ne-a captivat (îmi permiteți să folosesc pluralul?), astfel că, în loc să ne distanțăm, ne-am trezit cu niște comportamente tactice”. Pe o alta, cu fotografia lui din ultimele luni: datorii contractate în cursul ultimilor trei ani: zero la stat, există și documentul de acum câteva zile; doamnei Istoria Vechia, 300 000 mii lei, bani pe care îi găsești în sertarul mesei de cafea. De încasat drepturi de autor, pentru cartea Despre știința gradelor de la editura Rezerviștilor, pentru care poate depune mărturie directorul editurii la care am publicat în foileton cartea.

A înclinat capul cu mâna la inimă, ca și cum ar fi închis o discuție despre chestiuni interzise. ,,Noua chiriașă nu rezistase în trupul gheneralui sau invers. Sau o fi fost un personaj imaginar reunind toate trăsăturile pe care natura le-a împrăștiat, cu dărnicie, în mulțimea sa nesfârșită de oameni?” Atât apucase să citească la finalul foii de observație a gheneralului, iar eu sigilez aceste șiruri, deși nu știu cui nu-i aparțin, tot gheneralului, de parcă mai ieri mă-ndemna să folosesc biografia unei păsări zburând peste violetul lunii lungilor naufragii ale zilelor noastre de ieri și peste simplitatea șlefuită militărește. În amintirea gheneralului te salut regulamentar, prietene, și din playlistul meu îți propun Hot Chocolate cu muzicile de fier din fundal și rafinatele legături sonore dintre pasaje, piesa întreagă având o oarecare tristețe metafizică. Grupul rămâne unul dintre preferatele gheneralului. Put your love in me: ,,Put your love in me/ Babe/ I need you now and forever./ Put your heart and soul/ Ev'rything you are has just got to be a part of me./ Tonight I wanna touch the stars/ Tonight I wanna be in heaven./ Put your love in me// Put your love in me./ Put your life in it/ Ev'rything you know has just got to be beautiful./ Give me more/ More/ Take me Take me to the very heart of you./ Tonight I wanna touch the stars/ Tonight I wanna be in heaven./ Put your love in me/ Put your love in me Give me love/ Give me love/ Give me love./ Tonight I wanna touch the stars...” O ști timpul ceva despre oamenii care am fost purtându-i pălăria mare de lână, cunoaște el spre ce specie ne îndreptăm?

Accepți o-ntrebare pe post de post scriptum? Ai citit la festivalul de poezie organizat recent la voi, că nu ți-am găsit numele pe niciun afiș, (soră-mea a sesizat chestia asta) sau cei de pe afiș au vrut să se bucure singuri de ,,faimoasa” lor ambianță? Poate mă lămurești.

București, Berceni, Cimișirului 11, 26 octombrie 2023