INIMA, LUSTRUITĂ CA UN BOCANC (XXVIII)(381)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

Pentru scena cu tunsul găinilor ne va trebui o echipă dar și un vidanjor din Antarctica în cazul în care puful de sub burtă va ajunge și pe-acolo, că aici are cine se ocupa de el, goliciunea găinilor nefiind atât de nemiloasă pe cât s-ar crede, dacă se va interveni cu un dispozitiv tehnic în plus; pentru orice eventualitate am dat sfoară că avem nevoie și de un somelier pentru zeama de varză, cam așa a-nceput, prietene de la mare, stimatul nostru gheneral discuția, zilele trecute, invitat fiind la mica lui căscioară înconjurată de o iarbă tocmai bună de cosit. În fapt un conac ridicat pe structura unei case vechi cumpărată de la un fost coleg. Și unde crezi? Pe o culme deschisă spre Dealul Scafandrului despre care ți-am scris altădată. Grijă mare, totuși, ca nu care cumva să vă treziți cu voci din public vociferând că ați fi lipsiți de grație, amestecând goliciunea găinilor cu goliciunea omenească din unele scene deși, în ambele cazuri este doar o funcționalitate biologică, i-am zis, sorbind din cafeaua mea preferată, pe care și el a-nceput s-o bea de când ne tot câcâim cu teatrul ăsta. Treaba merge, muritoare-nemuritoare, și dac-o spune el așa e. Unicitatea teatrului? Da. Poartă, duce, flutură cu el ceva ce nu poți găsi pe stradă, în biserică sau la prieteni? Pentru că se revendică din prezent își răspunde sieși gheneralul, iar eu îl ascultam ca la teatru. Dar să nu crezi că astfel gândesc ofițerii superiori, nici dacă se schimbă-n civil. În studenție mergeam des la unele repetiții la teatrul provincial, haina militară era legitimația de liberă trecere, stăteam pitit după o cortină, arareori primeam un scaun. N-am știut că el degajă o electricitate periculoasă până în ziua în care regizorul a strigat în toiul repetiției: Fără jenă, aflați dragii mei că în sală se află și cenzura. Încă o dovadă a faptului că teatrul este scena unor confruntări vii și că el poate izola cenzura, sigur, vorbesc despre teatrul practicat de noi, astfel a restrâns orice discuție la final, regizorul. Trăgeam încă pe nări aroma inocentă a cafelei, din spatele conacului se auzi purtătorul unui fâlfâit de aripi care iscă un curent de ne opri o clipă taifasul. Contact și influență. Era un șoim dunărean. Se roti până aprecie locul și clipa punctuală de aterizare, iarba înaltă, plină de parfumuri și culori, manifestă o binefăcătoare mefiență și, fără a dramatiza scena, șoimul se așeză pe umărul drept al gheneralului, El face deosebirea dintre grade și stele, este cea mai fascinantă stea: nu mă face să sufăr sau să-mi fac iluzii.

*

Când am intrat în curtea imensă i-am sugerat gheneralului, sedus fiind de argumentele acelei întinderi verzi, că acolo ar avea loc și garda națională până la gradul de căpitan dimpreună cu sistemul ei de bielă-manivelă, invitată la un picnic să-și mai învioreze sângele, să-și mai agerească mintea cu buchetul unui vin din zonă; el însă și-a continuat legănarea confortabilă în balansoarul dotatat cu teci ca pentru pistoale, una pentru sticla de whisky și o alta pentru un fel de termos cu gheață; așa cerea uzanța, așa era încărcat și cel în care m-am tolănit. Își hrăni șoimul, Iată încă un argument, frivol în aparență, pentru care vreau să mai trăiesc, în afara celui oferit de cvadrilogia lui OMNOM, chiar dacă fac o nebunie. Un titlu provizoriu pentru piesa a doua ar fi Unde curge sângele negru al unui cal. Aici avem și prologul, ale cărui versuri au ceva din cântecul inimos al metalului țipând în forjă secondat de niște zei cu vorbă de muritori. În bibliotecă m-a asigurat că nu e nicio grosolănie ceea ce face acum, ci o semnalare a faptului că teatru se poate juca și cu tencuiala căzută la Palatul Colectării Esențelor, o asigurare nefiind un eșec mistuitor și niciun foc ce rămâne în trup decât dacă îl numești și că în palat nu găsești cerneală s-o pici cu ceară, măcar pentru o epistolă. Dintr-o mapă de piele albastră, pe care era imprimată imaginea de tăciune a unei locomotive cu abur, forma umbrelor, inegale, dădea impresia că se afla-n mișcare, deh, efectele binefăcătoare ale focului, fiul uscat al cărbunelui din cazan părându-mi-se că aleargă spre mine odată cu fumul stilizat vizual, cel căruia nu-i lipsea o anume strălucire dată dă lumina fără umbră, adică de scântei, scoase la întâmplare niște scrisori din care autorii se ridicau împotriva preconizatelor reprezentații ale anunțatei piese Când urșii se luptau în coadă. Frământări sterpe, ele intră în categoria fertilizatorilor prin încrucișare, aici am clătinat din cap, Nu te mira, aici ar fi vorba de o comoditate umană, mai ales când nu vrea să piardă timpul cu redactarea formulelor chimice. De bine de rău, am reușit să stârnim invidia, dacă nu revolta dioptriilor. Acum știi și tu, n-o să ne trezim în zori să testăm câteva variante de dioptrii, doar ca să nu avem de ce a ne pune la încercare liniile curbe ce urmează după cele drepte ale ceasului biologic, cum s-a-ntâmplat cu Descartes înainte de a muri, căci una e să te trezești la 5 dimineața în frig pentru a predea lecții de matematică reginei Suediei și alta la 11. Dacă Dumnezeu a fost suferință sau referință pentru filosof, nici măcar alegerea sa nu ne-ar fi putut-o spune fără a ști dacă se făcuse foarte frig în lume. Din ce sunt făcute răspunsurile? O-ntrebare căreia i-am așteptat în zadar răspunsul, iar intuițiile mele, știi și tu, se sustrag oricărei speculații sau apropo, priceperea mea limitându-se la realitatea din veacul spânzurând de funia cu care îngrijitorii hanurilor își struneau catârii hrăniți cu pâine albă și ou fiert.

*

Mapa, cât jumătate din masa de lucru, apăru manevrând, ca la mașina de cusut, o pedală metalică, pe un fel de lift al cărui platou se integra perfect cu restul masei. Vrei să mai vezi? mă întrebă el, explicându-mi că toată masa urcă și coboară, dar nu fac din asta un subiect de joacă. Uitasem: l-am găsit pe uliță pe gheneral, demonta scândurile împrejmuirii de lemn ajutat de un vecin pentru a le șlefui de negreală. Îi fusese subordonat și mai venea din când în când la el, dovada faptului că nu-și pierduse din valoare prietenia care-i legase în anii de cătănie. Mai primejdioasă decât ciuma știi ce este? m-a-ntâmpinat el ascuns după borurile imense, pleoștite ale unei pălării de blue jeans marcată cu însemnele militare, ceea ce arăta, dar am tăcut, un fel de deznădejde care, fie vorba-ntre noi, n-ar fi rupt nici măcar gâtul unei statui. Pe legea mea, când vin la căsuța asta nu mai port pică nimănui, uit, de bine, de rău, că am fost un mărunt copil de trupă. Nu știi? Imaginația, omule, ți-e clar?
Arcul uimirii mele, că altceva nu am găsit pe loc, dragă Mircea, l-am camuflat fixându-mi ochelarii pe șaua nasului. O găselniță, gândeam eu pentru ceea ce ar urma, și așa a și fost. Zilele trecute, acceptase ca o echipă a televiziunii prezentă cu transmisiuni live și la conacul Gușterul Guraliv să vină pentru un set de interviuri. Cum naiba au aflat și alte televiziuni, ca m-am trezit cu un porcoi de cereri și întrebări, una dintre ele somându-mă, nu să-mi arăt fața, na, ca om aflat sub arme îmi permit s-o spun, ca în numele Forței Abstinenței, să nu fac din cvadrilogia Găinarii o homocromizare, de parcă altcineva, în afara mea și a echipei de traducători, știe ce este cu în acel manuscris. Da, unele întrebări aiuritoare iscodeau existența și a altui autor alături de OMNOM, precum și viteza cu care se lucrează la traducere, aici le-a scris o formulă, Asta e din prima definiție a probabilităților din vremea algebriștilor renascentiști și-a dat cu părerea cineva, gheneralul a precizat că e o chemare la regimente, și-a cerut scuze că altă comparație nu găsise, de ironie, o alta se interesa de unde armata pentru construirea butaforiilor, știi că o butaforie greșită distruge multe posibilități ale actorilor, câți scenariști și regizori, aici răspunsul ar fi simplu, aceștia având grijă ca niciun personaj, date fiind evenimentele și întorsăturile din primele două piese să nu fie lovit, of, obișnuința militară!, de atimie, mai pe românește să nu fie privat de drepturile civice, mai ales că pe atunci ele nu erau scrise și parafate de instituții ale dreptului de orice fel care bântuie, ca o mașină pironiană, lumea. Presa își udă pantalonii când e vorba de un gheneral ca el, a precizat fără să clipească. Deocamdată vreau să mă bucur de lenevie. Ton de bonomie: nu cer nimic, fără responsabilități, întins ca o balegă pe jos, și să nu mă mai clintesc, să nu mă istovesc, asta cu balega nu-mi aparține, dar nici nu știu pe unde am citit-o. Să fie de la Beckett? Poate afli tu. M-a-ngrijorat dorința televiziunilor de a fi prezente la unele repetiții, mai ales că voiau ca actorii să fie îmbrăcați în hainele de scenă, ceea ce nu avem și nu e recomandabil, mai ales că croitoria abia se instalează, precum și dorința expresă de a avea camere chiar pe platforma care va ieși de sub clădirea guvernului, refuzul meu a fost clar, înțeleg că vreți să aveți o perfectă armonizare a capacităților vizuale și de comunicare, mai ceva decât ochiul unei larve de greier, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm orbiți de omogenul istorisirilor, de unele familiarități, că între noi nu e nicio familiaritate. Cineva s-a referit la canalizare și canalele colectoare, chestiunea o lămurise de la început, arhitecții, înzestrați cu un autentic pragmatism roman și având planurile clădirii guvernului, vor ocoli Cloaca Maxima. Cât îi privește pe chiriașii acesteia, gheneralul, cum îi e obiceiul, a dat-o pe șarade: ei să nu fie îngrijorați că dorm într-o clădire aflată pe punctul de a se surpa. În cazul televiziunilor, cele cu conștiința sfâșiată de curiozitate în numele liberului acces la liberul arbitru, ceea ce va apărea din rivalitate sper să fie competență și merit, dar, din câte cunosc, nici televiziunile, nici radiourile, de presa scrisă nici vorbă, nu au comentatori culturali. Iar pe intuiție nu e cazul să mergem, iar repetiții în acest sens nu facem, pentru că zicala ,,orbul îl conduce pe orb” e valabilă doar în teatru.

*

Deunăzi, a sosit, în fine, răspunsul: nu mai sunt pe lista de așteptare, adică fereastra mea nu mai are sticlă opacă, astfel că nu mai am nicio spaimă. Nu erau siguri de adresa mea, cei de la spital, căci eram plecat la Metz. Știi, nu, că tot un gheneral a ordonat funeralii naționale pentru Paul Valéry, era pe la sfârșitul unui iulie, dacă nu greșesc. Îmi luasem doar răgazul, vai ce valoare psihologică are acest cuvânt, a exclamat jucându-și degete, câtorva zile, însă vestea mi-a grăbit întoarcerea, copleșit de emoție sau de ezitări. ,,Două calamități amenință lumea, asta tot de la poet este: ordinea și dezordinea”. Izolate, ambele devin calamități. Vai, o inimă nouă, un nou cărăuș pentru jgheabul de carne al fântânilor mele. Și o fanfară, am plusat eu. Sper să nu fie ultima gară și că ceea ce îmi rămâne de trăit nu poate fi timp pierdut, în contrast cu o notă a poetului francez rămasă în ultimul său caiet: ,,Am senzația că viața mea este încheiată, vreau să spun că nu văd nimic în prezent care să cheme o a doua zi”... ,,La urma urmelor, am făcut ce am putut...” Măi, și-a pus bărbia în piept iar eu habar nu aveam că inima îi era ,,harcea-parcea”. Va fi un transplant. O bagatelă sau o nouă închisoare pentru inimă, a glumit el în felul omului care trage cu ochiul la un motor cu scânteie, o nouă confruntare cu feminitatea, meteahnă militară, ce zici?, dar eu, care-i puteam fi copil, mi-am permis o platitudine cum că farmecul va veni abia după aceea, simțindu-se ca-ntr-un aeroport pustiu înainte de îmbarcare și al cărui bagaj era demult rătăcit. Uite aici, și scoase din aceeași mapă două pachete cu schițe, fiecare pagină de A4 cu margini aurite era numerotată și semnată, deci vei păstra exactitatea. Vei urma și explicațiile din subsol. Expresia aritmetica ceasului i-a uluit pe traducători. Unul dintre ei a și notat că ar fi o posibilă referire la faptul că pe cadranul unui ceas, cifra 12 e aceeași cu zero, pentru că orele se repetă după 12 pași sau 24, ca în activități militare, na, uite că nici aici n-am scăpat de cătănie, și în prima piesă avem acel conflict mocnit între tabere.

*

Tot el ne-a lămurit că s-ar putea să descopere chestiuni tehnice de matematică avansată, care ne depășesc și nu știe cum își vor găsi loc în intriga piesei. Se referă la construcții militare în formă de poligon. Unul va fi montat pe platforma a doua, cea de suprafață. În acest sens, niște rigle și compasuri imense fuseseră scoase dintr-o cămăruță, un fel de bibliotecă, nici Defoe nu amintește ce cărți a luat eroul său de pe corabia-n naufragiu, iar faptul scăpă înțelegerii noastre. O viață de apoi a lumii de altădată. Se referea la bibliotecă. Dar să nu murim printre detalii, cum bine zicea J.J.Rousseau, ci să privim chipul reflectat în scut, zic eu... Te-ntrebi cine e Meduza? Meduza ca meduza, dar cine să fie Perseu, întrebasem răsfoind primul set de pagini. Îți vine să crezi, bunule prieten, că materialul lor neavând nici urmă de celuloză îmi goni imaginația pe un câmp de in? Sarcina ta este să ai contact permanent cu cei pe care îi știi deja, căi de comunicare aveți, ei vor continua lucrul, greu este cu decorurile, cu figuranții, textele pentru ei nu sunt gata, unii actori și-au reziliat contractul. Or fi fost speriați de cruciada morilor de vânt despre care se vorbește în a doua piesă. Apoi cită din memorie:

Zeii dădeau la forjă, adulmecau regatul
De foc al morilor de jar.
Ascuns în fierul războiului, păcatul
Sticlea în trup de mercenar.

Le găsești în mapă, la prolog. Mecanismele de rulare pentru scena din subteran sunt gata, lucrarea de decopertare a terenului din fața guvernului erau aprobate de ciucolaxi, să vedem poziția (de drepți, nu printre cei drepți) ciolaciuxilor. Sper să facem o treabă serioasă, nu să ni se bată obrazul că ne ținem de povești. Pentru mine basmul rămâne, fără explicații savante, o artă a timpului de a emite ipoteze și cred c-ar fi o dificultate care apasă de când lumea pe umerii celor care se gândiseră să folosească teoria probabilităților ca dovadă a existenței divine sau a estimării eficienței rugăciunii... adaugă, dar imediat se întrerupe: Hai să schimbăm ambianța necesară ochiului și să nu ne învelim în povești. Pentru cortine îmi trebuiesc multe nuanțe de verde, a fost sugestia unuia dintre pictori, l-am văzut cum lucrează, ,,Eu nu pictez, altcineva îmi ține mâna,” dacă i-am da crezare Vameșului Rousseau am avea spor, îmi mai trebuie la intrarea în cetate niște săbii atârnate de fire de păr, mozaicuri pentru băile publice ale tarabagiilor, soldaților și ale smulgătorilor de păr de la subțiori... Îmi merge bine când sunt prăbușit în inima mea lustruită ca un bocanc și crede-mă, am fost prăbușit când mi-am dat seama că, deși păstrez tăcerea când ascult beethoveniana Sonată a Lunii, din corpul clasei gheneralilor tocmai eu nu sunt compatibil cu o inimă pentru un transplant, oricât de pensionar aș fi; am fost profund mișcat de explicația sa profund neconvingătoare dar necesară... Poate nu a fost luată măsura inimii, tocmai de aceea mi-am luat ca deviză strategică, măcar până ne vom revedea, deși eu nu m-am dedat la toate experiențele, niște vorbe pe placul meu ,,trebuie să știm și vom ști”. Și-acum la instrucție până nu aprinde cineva o lumânare în inima mea, zise c-o voce tânără, și-și trase prudent un trabuc tăinuit în buzunarul de sus al vestei de bluejeans, apăsă pe aceeași pedală, ca și cum le-ar fi comandat atunci, două căni modelate de degetele florii-soarelui se iviră aburind: un ceai din plantația mea, lacrimile elementelor, pentru nepricepuți. O rază a imaginației spori pe chipul meu. Avem nevoie de o rețea de radare ca nu cumva să ne trezim cu alte găini înălțate de pe cine știe ce coclauri astfel ca interesul esențial de apărare să fie compromis, În pădurea cu alune/ Aveau casă doi pitici,/ Vine pupăza și spune...”, murmură adânc gheneralul, tragând cu sete din țigara de foi asemenea unui campion al celor două operații: de inspirație și expirație, uff, cum aș călca în picioare demnitatea sâcâitor de memorabilă a acestui cântec în formă continuată până i-aș găsi sunetele adevărate, apoi săpă cu două degete în buzunarul de jos al vestei și scoase ceasul de buzunar, imens, tija pentru cheia de-ntors arcul și meridianele părea cuiul unei grenade de mână, auriu, cu capac dublu, îl deschise cu o mișcare firească și atât de amicală încât nici nu ziceai c-ar fi fost înghesuit de treabă, ca să folosesc un șablon, un aide mémoire și acordurile, ale cui crezi, răsunară ca pe un poligon de tragere noaptea?, uite cum m-am molipsit de la gheneral: Sonata Lunii. Am crezut că e un răspuns victorios la ceea ce urma să-mi mai propună pentru viitor și nu m-am înșelat. OMNOM a imaginat un templu unde se aduceau ofrande, nu umane ci scrise, înaintea luptelor dintre triburi, unui rege identificat ca fiind Regele covoarelor zburătoare. Echipa de filologi încă nu s-a lămurit dar a fost citat un anume savant, Luciano Camfora, care a numit astfel de practici, arderea de manuscrise, probabil, ne vom lămuri și ce era cu ele, spre trista dezamăgire a cercetătorilor, drept ,,trista experiență a războiului purtat de creștinism împotriva vechii culturi și a sanctuarelor ei. Cu alte cuvinte împotriva bibliotecilor”. Stânjenitor, nu?, m-a-ntrebat cu seninătate sau e o avertizare prietenească, Băi, fraților, nu vă îndepărtați de cărți, de vinul lor învăpăiat. Ne-am băut ceaiul sub desfătarea sonatei, o nouă apăsare de pedală și o altă mapă din piele bleumarin, pe care plutea o corabie de culoarea lucrurilor nemuritoare în furtună, o corabie beată, asta apropo de Rimbaud, Pentru o clipă mi-aș dori să devină spațiu de locuit, în numele libertății și al moralei nautice a explorării, dar imediat gheneralul închide spațiul discuției. Mi-am luat mapele, plus două călimări de catifea roșu cinabru cu cerneală de aur ale căror capace se deschideau cu amprentă, le-am făcut și probă, Uite cât de universală dar niciodată substanțială poate deveni o hartă a amprentelor, a plinului, m-a încurajat, ca să zic așa, la plecare. Scrisoarea va fi însoțită de un colet cu ultimele zece casete din stocul promis pentru proiectul cu radioul nașional, da, nașional. Încă ceva: întâmplarea cu șaua adusă de nea Ilie mi-a amintit sârguința cu care m-am ținut de taică-meu să-mi aducă un cal de la unitatea lui, de parcă ăsta era rostul unui părinte!, însă nici pic de nechezat n-a picurat în regatul copilăriei mele. Ah, să nu uit: ce crezi că mă aștepta la poartă? O caretă. Pe străzile Vișeului, cine mai văzuse așa ceva? De culoarea urzelii visului. Nu-i din recuzită, m-a asigurat gheneralul din poarta ascunsă într-un zid îmbrăcat în flori iasomie. E careta faptului meu divers când vin aici, deci nu îți trag nicio clapă, birjarul mă salută cu nesațul omului ce biciuise prin lume scoțându-și pălăria înaltă, albă precum șoldul fecioarelor la solar, (albeață de care voiam să mă molipsesc), iar pentru-mbărbătare desfăcu nasturii negrii ai unei sticle de șampanii golind ca pe un mărunțiș furtuna boabelor vechi; dintr-un salt, prins de capătul unui toiag dintr-o esență aromată, aterizai pe un cufăr numai mătase brodată, vlăstarul unui vânt fracul altădată negru îl răsuci într-un amestec de flori de iasomie, ascunzându-i fața... După vârstă, rang și mărinimie, ticlui birjarul ridicând brațele teatral și plesnindu-și palmele ca și cum ar fi lovit din răsputeri în gonguri, de fapt cred c-a fost un îndemn pentru calul care necheza de parcă ar fi vrut să dea cerul peste cap. Spițele roților, placate cu foiță de aur, aveau gravate maxime în limba latină. Anticipând plecarea caretei în călătorie, gheneralul făcu pasul curgerii năvalnice, gândul nu mă dusese până-ntr-acolo, el într-adevăr dispărând sau eu i-am îngăduit o dispariție de peregrin. În fapt, gheneralul își flutura imensa pălărie de blue jeans, eu aveam sentimentul că nimic tragic nu se va întâmpla și că discuțiile din acea zi n-au fost ultimele mai ales că n-am simțit nimic funebru în vocea sa. Un timp șoimul dunărean ne însoți, apoi dispăru. Ne îndepărtasem destul când mi s-a așezat pe umăr.
 
După Sonata Lunii ce sigiliu s-ar potrivi acestui răspuns pentru a ,,evita” un litigiu? Unul folosit la războiul de țesut, la depănușatul porumbului roșu sau la un flirtru la teatru? Rămânem totuși la rock: rock-ul ca unitate a universului și un bilet la FREE cu single-ul Wishing Well, 1972: Take off your hat; kick off your shoes/ I know you ain't goin' anywhere./ Run 'round the town, singin' your blues./ I know you ain't goin' anywhere.// You've always been a good friend of mine/ But you're always sayin' farewell./ And the only time that you're satisfied/ Is with your feet in the wishing well// Oh, yeah, wish!// Throw down your gun, you might shoot yourself/ Or is that what you're tryin' to do?...
Altfel, mii de salutări de pe rambla Vișeului.
Sper că voi găsi destule tărâmuri necunoscute în cele două mape. Mi-am aprins și eu pipa Și odaia cu mucegai/ A mirosit toată noaptea a rai...
Că doar nici inima nu e vreo Cenușăreasă...