Pe caldarâmul eretic al cetății Tomis(2754)

Nu mi-am imaginat vreodată că la Tomis ar putea exista o comunitate ideală. Nici măcar bazată pe limbă. Am mai scris, când am avut prilejul, că pentru mine TOMIS este numele adevărat al acestui topos din Dobrogea; tot ce este ascuns vederii, din punct de vedere arheologic poate susține un demers istoric. Tomisul a fost construit pe corăbii. Atletic, ele pot tăia oricând cetatea, spre a ne deschide ochii și întreba: Quid apud vos guys agitur, cur oblitus es mei, adică Ce se întâmplă pe la voi, de m-ați uitat?

La o adică, exact ca-ntr-un roman, povestea care trebuie narată către cetățeni, poate să nu fie expusă. În cazul cetății Tomis (într-o vreme ar fi putut avea și un indicativ marinăresc), limitele cunoașterii ne ajută la măsurarea și trasarea hotarelor, la ceea ce se deschide dinapoia porților și ar atrage pe orice marinar pe când numele turcesc deschide un mare IOC, adică nu are nicio bază spirituală și senzorială. La drept vorbind, nici n-a fost măcar o briză, nu curent în sensul unui proiect al administrației de revenire în actele oficiale la numele de TOMIS.

La Tomis nu există nici măcar o comunitate de idei sau o tradiție de gândire politică. Un indiciu în acest sens este această derivă ,,creatoare” (las deoparte acum submarinul galben răsturnat), a ,,artiștilor moderni” ai asociației politice locale peneliste. Nefiind un teoretician al ironiei, constat cum niște oameni, i-aș numi cetățeni, doar dacă ar recunoaște public supremația numelui de Tomis, care până mai ieri coborau în genunchi pe caldarâmul eretic al orașului, ploconindu-se ,,răsăritean și moale” ca Mihai Lupu să fie de acord să devină președintele unui Consiliu Județean, pentru ca apoi să împuște (aflu că unii dintre pușcași iubesc vânătoarea), pe același caldarâm, în timp ce servesc în aspic carne de vânat la recomandarea ospătarilor în care s-au deghizat, în numele nerostitului drept asupra ,,faptului cel mai înalt”: viitorul lor politic.

Pe unii i-am auzit citind rânduri scrise de un gâde afemeiat alunecând în delir verbal pe un covor, ah, Aladine, ce covor zburător îi așteaptă!, pe alții, la fel de șterși, ca niște rânduri postume, i-am văzut, prin ușa turnantă, păzită de ușieri ce altfel ar fugi decât să susțină turnul de nicăieri al Prefecturii, pe alții... ca și cei amintiți mai înainte, îi văd lucrând la fabrica de lumânări a peneleului constănțean.

Nu știu ce tigve și măști mortuare vor pregăti pentru a ieși, shakespearian, anul viitor în alegerile locale. Sper că nu după modelul lui Ion Iliescu. Așadar, Mihai Lupu, în actualitatea politică. Dar în cea culturală? Știu că a susținut și susține proiectul cultural demarat anul trecut cu Festivalul de Poezie ART. POETICA@OVIDIUS, inițiat de către Uniunea Scriitorilor din România prin Filiala Dobrogea. L-am ascultat în cuvântul de deschidere, iar spusele au avut un firesc lesne de înțeles, o bucurie care promitea un dialog cultural pe termen lung, astfel ca ruptura între poezie și viața socială a cetății să se estompeze, devenind, în timp, o via regia.

Nu știu dacă în filiala penelistă există ,,o veche dușmănie”, activată de iubitorii scaieților din pavilionul de vară, după ce l-ar fi ascultat vorbind, emoționat, la ceremonia în onoarea primirii de către academicianul Nicolae Manolescu a titlului DOCTOR HONORIS CAUSA al Universității Ovidius și căruia Mihai Lupu i s-a adresat numindu-l ,,Domnule Președinte”, academicianul fiind fondatorul și președintele din anii '90 ai partidului Alianța Civică și al cărui membru activ a fost și Mihai Lupu.

S-or fi cuibărit pasărea neagră a uscăciunii politice astfel că acei pe care i-am numit unii și alții au ales o țintă a cărei ocolire nu duce la pași de dans, pentru că nu poți nega pur și simplu ceva bucurându-te de el sau transformându-l într-o amânare a propriei dorințe, uitând că și pe ei îi poate pândi, de după colțul în oglinda căreia își potrivesc cărarea din păr și ochelarii de soare subțiri ca lama migratoare a unui cuțit?

Să fie vreo furtună ideologică pe-aici și Mihai Lupu nu a mirosit-o? E adevărat, astfel de furtuni au format/schimbat fața omenirii și istoria secolului trecut, dar ar fi exagerat să cred că există așa ceva la noi, când ciolaciucșii, mari iubitori ai formulei ciuciului, n-au nicio treabă cu idealurile comunității. De aceea am spus la început că nu poate exista o comunitate ideală nici măcar din punctul de vedere al limbii, Etica aplicată societății ar trebui să fie alfabetul ei.

Moravurile iau locul ideilor de progres, inventând o poveste de zgomot public și de furie, de viclenie legănată de frânghia glasurilor cinei de taină. Care sunt, ar trebui să fie calitățile definitorii ale conducătorilor? Dar ale cetățenilor pentru ca o comunitate de felul celei de aici să înflorească? Inteligența, altruismul, dedicarea, înzestrarea psihică, mândria că aparțin unei comunități sunt calități general valabile. Judecați-le dumneavoastră.

Nu am treabă cu un Machiaveli interpretat rudimentar, în sensul indicat de acea înșelătoare propoziție cum că ,,Scopul scuză (și nu acuză n.m.) mijloacele”, căci există în viața asta a noastră de zi cu zi multe scopuri diferite demne de urmărit și care îi poate face pe oamenii delegați de noi să se ocupe de ființa noastră socială, să rămână pe deplin raționali, pe deplin oameni capabili să se lumineze unul pe celălalt și să nu se prefacă a uita că valorile din ascociația politică aici de față penelistă sunt doar ale unuia și nu ale întregului.

Da, valorile pot intra în conflict. Există însă și terenul comun la care se poate ajunge. Fără un minimum de libertate nu există posibilitatea de a rămâne uman, lăsând la o parte ,,faima” politică a fiecăruia. Din câte înțeleg, Mihai Lupu a fost trădat de beizadelele, of, asta a rămas tot de la ieniceri, așezate întru lehuzie.

O asociere cu Socrate pot face, la final, doar, și o fac, citându-l pe filosof când nu face rugăminți umilitoare: ,,Lăsând la o parte faima fiecăruia, eu nu găsesc, atenieni, că-i drept să rogi pe judecător și să scapi prin rugăminți, ci să-l înveți și să-l convingi: că doar nu de aceea șade judecătorul acolo, ca să jertfească dreptatea pentru hatâruri, ci să judece pentru ea; el a jurat că nu va face pe placul cui i se va părea, ci că va judeca după legi... Că nu m-am neliniștit de ceea ce s-a întâmplat cu osândirea mea, multe dovezi v-ar sta la îndemână, dar mai cu seamă faptul că nu mi-a venit deloc pe neașteptate...”

Sigur, lumea greacă a generat multe utopii. Altfel toți oamenii caută, din fire, siguranță, stabilitate socială, fericire, dreptate, numai că mijloacele diferă, în funcție de condițiile naturale, sociale, de instituții, regim politic, de propriile ,,arme” din propriul depozit ale căror cătări, însă, au o singură țintă: cunoașterea de sine. Apropo de utopii: unele au fost satirice, altele au pus întrebări veritabile și care nu puteau primi decât un răspuns corect, căci temeiurile răspunsurilor corecte trebuie să fie adevărate.