EX PONTO – noi referințe(323)

,Spui timp și atunci spui și loc/ Spui azi și asta a ajuns / Să-nsemne aici unde suntem …” Da (da-ul ca afirmație care prețuiește intimitatea și nu ca o constatare), aici suntem dacă mă refer la revista literară EX PONTO: Constanța, anul XX, număr dublu, 74-75. Ierarhizarea din portofoliu se păstrează: Text/ Imagine/ Metatext, adunând întregul gând asupra modului în care s–a dorit să arate, și s-a înfăptuit de către echipa redacțională de-a lungul anilor, această revistă editată sub ediga Uniunii Scriitorilor din România. Din secțiunea Text câteva materiale rețin atenția. Mă opresc asupra interviului Corinei Apostoleanu cu prozatorul albanez Thanas Medi al cărui roman, tradus în limba română, Ultimul cuvânt al lui Socrat Buba, a fost propus cititorilor constănțeni, inclusiv comunității macedonești, prin lansarea lui la biblioteca județeană, faptul marcând și un moment intrat la categoria schimburi culturale și m-aș bucura ca el să nu rămână singular. ,,Odată cu declinul său în Albania (cu referire la dictatură), în anii '90, și apariția democrației, de-acum ca scriitor, îmi revenise datoria de a scoate (…) din peștera uitării cultura aromână, aflată în pragul dispariției complete. Pe cea care era mai mult a mea, dar pe care o suprimam în mine ca să nu se arate”, mărturisește scriitorul, la un moment dat. O suprimare devenită licărirea de inspirație pentru cartea care a trăit cel mai mult în el, dintre cele scrise până atunci. ,,Acolo sunt eu, rădăcinile, originile, conștiința, rasa mea, oamenii mei, sângele meu. Acolo sunt vlahii, rămănii, o etnie aparte, puternică, pașnică, frumoasă, nobilă, uitată. Mai mult decât istoria vlahilor, m-am ocupat de identitatea acestora” (și implicit a supraviețuirii lor s.m), mărturisește autorul în Cuvântul pentru cititori.
Și, pentru a aduce un plus celor de mai sus, citez din cronica lui Adrian Lesenciuc dintr-un număr al revistei România literară: ,,Romanul merită studii complexe – nu întâmplător, în 2013, a primit premiul pentru cel mai bun roman al anului, decernat de Ministerul Culturii din Albania – dar un fir neluat în calcul poate conduce la rețeserea lui... Războiul de țesut al vlahilor trece prin urzeală firul aspru de bătătură care anunță risipirea transparenței de mătase a culturii lor… Socrat Buba înțelege că firul de borangic pe care l-a produs poate salva viața Caterinei. Alegerea lui, legată de ultimul cuvânt, este cea care îmbogățește frumusețea poveștii, care o transferă direct în mit”. Care să fie acest ultim cuvânt? ,,Când se descărcau bateriile (e vorba de gloanțe), el a ridicat mâinile spre cer ca și cum s-ar fi agățat de ultimul asfințit sau de altceva ca să nu cadă și a strigat cu glas sfâșietor, numele unei femei, Caterina…”

Din Exilul românesc, Marina Cap-Bun ne aduce în atenție Poetica descompunerii în teatrul lui Matei Vișniec, o lucrare de doctorat a Mirelei Mihaela Doga, și spune domnia sa: ,,Mirela Doga vede în poetica descompunerii un ,,apogeu al devalorizării umanului” și o ,,anulare a conștiinței de sine”. Devalorizarea urmată de anulare dovedește o ingenioasă punere în joc a elementului competițional deci și a diplomației alternanței care face posibilă exprimarea și călătoria solemnă a poeticului către spectator. Miezul problemei, descoperirea unei anumite nevoi estetice, o face pe autoarea tezei să recurgă, inevitabil, la o paralelă cu Eugen Ionesco: ,,Dacă Ionesco încearcă să revalorizeze existența umană chia prin confruntarea omului cu absurdul existenței sale, Vișniec, radical și profetic, ne demonstrează că absurdul continuă într-o formă galopantă, devastatoare și mult mai tragică: impunătorul rinocer devine dezgustătorul șobolan, în Omul din care s-a extras răul”. Se știe, Vișniec este al doilea cel mai jucat dramaturg român, după Eugen Ionesco.

Am citit cu plăcere câteva pagini din memorialistica semnată de Florentin Popescu, adunate sub titlul Acei scriitori minunați și vacanțele lor de neuitat. Ideea redescoperirii, cu ajutorul unei cronologii vizuale, propriului trecut literar, spre a-l securiza prin recurgerea la amintiri, îl îndeamnă să noteze: ,,Pe când încercam și eu, dragăliță Doamne (vorba lui Creangă) să-mi aflu un loc și un rost în aglomerata lume literară din București mi-a fost dat să stau de multe ori în preajma unor sriitori unanim recunoscuți și cu o anume aură de celebritate. I-am privit și atunci și-i privesc și azi (pe cei care mai sunt în viață) cu un respect aparte…” Dintre cei asupra cărora s-a oprit, îi amintește pe Ileana Mălăncioiu, Mircea Micu, Dumitru Dinulescu, Gheorghe Pituț, Mircea Dinescu, Dinu Pillat. Partea de Imagine cuprinde reproduceri ale unor picturi semnate de Marin Răducu, el ilustrează și coperta revistei, Florin Mihăilescu, Alexandru Paraschiv, Nicu Dumitrescu și Constantin Grigoruță. Gabriel Rusu deschide Metatextul revenind cu pagini care completează primul volum din Gramatica rememorării, despre el am scris la timpul potrivit, iar personajul asupra căruia s-a oprit, creionându-i un portret literar, este prozatoarea constănțeană Diana Dobrița Bîlea. Comentariile de carte le apațin lui Titi Damian la volumul de poezie De-a cerul, de-a pământul, de-a viața, o antologie îngrijită de însăși Passionaria Stoicescu la împlinirea a 75 de ani, lui Angelo Mitchievici despre poezia lui Eduard Rosentzvelg din cartea Trenul cu roti de hârtie, lui Lucian Gruia la romanul Lazaretul demagogilor, al doilea dintr-o viitoare trilogie scrisă de Adrian Nicola, o saga a unei familii localizată în Segarcea. Ca și în numărul precedent, Dobrogei și Constanței le sunt alocate numeroase pagini de eseu dar și de evocări. Astfel, Elena Orbocea se exprimă în legătură cu unele Configurații ale peisajului dobrogean în pictura modernă și contemporană, folosind ca motto un citat din Iosif Iser: ,,Dobrogea a fost, cred, cea mai bună școală pentru mine. Am rămas sufletește puternic legat de Dobrogea și cred că nimeni n-a înțeles-o mai bine decât mine (…) Toate motivele orientale își trag ființa din Dobrogea…”, pe când Anastasia Dumitru este interesată de Comorile uitate ale Dobrogei, deschizând paginile unei antologii de folclor coordonată de Aurelia Lăpușan. Andreea Bușe continuă serialul început numărul trecut Constanța de acum un veac în memoriile unor marcante personalități culturale române ale epocii, personalitățile fiind de data aceasta savantul Nicolae Iorga, scriitorii Ioan Adam, Ion Marin Sadoveanu, Ion Minulescu, Dimitrie Anghel, Cella Serghi, Hortensia Papadat-Bengescu, celebrul colecționar de artă Krikor Zambaccian sau pictorul Marius Bunescu. Delia Roxana Cornea, muzeograf la muzeul din Piața Ovidiu, trezește interesul unei lecturi trimițându-ne la arhitectura Constanței: ,,(…) Astfel, puțini sunt cei care plimbându-se astăzi pe străzile orașului, recunosc în clădirea actualului Tribunal, prima reședință de vară de la Constanța a familiei regale a României” (e vorba de regele Carol). Din arhive Constantin Cheramidoglu aduce Cultura franceză în Constanța veche și, notează el, printre altele, că ,,Poate cel mai cunoscut francez stabilit în Constanța veche a fost Anatole Magrin (…) După ce deprinsese arta fotografică de la unchiul său ce locuia în Galați, își deschide propriul său atelier la Constanța, în strada Romană nr.9, în anul 1895. De la el au rămas multe fotografii publicate ale Constanței vechi, dar din arhive rezultă că a realizat mult mai multe la comanda Primăriei cât și la cererea unor particulari. A îndeplinit mulți ani și funcția de agent consular al Franței în localitate”. Din presa locală de început de secol XX autorul extrage și această informație: ,,Ni se afirmă, că dentistul din Piața Independenței, care evită să-și anunțe numele pe tabela ce a expus și în care nu arată decât că e ,,dentist de la Paris”, ar face-o aceasta doar ca să inducă lumea în eroare”. Până la urmă, nu era nimic nou sub soarele Constanței.

Am început cu poezie, închei tot cu ea, în două registre: primul este al festivalurilor de poezie desfășurate anul trecut, unul la Corbu la începutul lunii septembrie, ,,Poezie la nisip”, celălalt la Constanța, o lună mai târziu, art.poetica@ovidius, primul astfel de proiect literar inițiat de scriitorul Angelo Mitchievici și organizat de Biblioteca Județeană cu sprijinul nemijlocit al Consiliului Județean și prin colaborare cu Universitatea Ovidius și Inspectoratul Școlar Județean, festival la care am citit câteva poeme și eu în prima zi; pentru primul, semnez un dialog cu orgnizatoarea acestuia, poeta Daniela Varvara, despre al doilea scrie însuși președintele Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România, Angelo Mitchievici; al doilea registru este al versurilor din același poet portughez José Saramango din care am citat la începutul rândurilor de față: ,,(…)Vine din depărtare valul, ca un spasm,/ Vine-aruncat pe stâncă, un alt țipăt:/ Apoi apa albastră mile dezvelește/ În timp ce un pește lung, foarte lung și alb,/ Coboară-n adâncuri, unde-o insulă zămislește”.