S-au *siguranțat*: 25 de bani = un chiștoc de lumânare

S-au *siguranțat*: 25 de bani = un chiștoc de lumânare(393)


,Knock, knock, open the door, open the door”. Deschid. Cât era de ,,lung” și rotund, banul mi se întinse pe prag, cu creionul roșu strâns în palmă, ,,am niște arsuri la stomac” bâguie el, n-am decât prafuri de pe tobe, zic, ,,nu, din astea tot găsesc și eu în corespondența mea personală... Ciucolacșii au lovit iar. Mă simt urmărit, de parcă aș fi ascuns sub preș dorința de răzbunare, vai ce oroare că psalmii biblici au drept subiect răzbunarea!, așa că până aici mi-a fost, deși am făcut câteva ocoluri... gramaticale”, a zâmbit el de parcă s-ar fi folosit de oboseală. ,,Vin de acolo de unde am vrut să mă fac de râs, de la un laborator de endocrinologie: sunt liniștit; glanda pituitară mi s-a atrofiat de tot, așa că ciucolacșilor le voi așeza o piatră pe inimă: nu mai cresc, deci voi putea fi parte la oferta publică de cumpărare, ,,amicală” sau ,,ostilă” de acțiuni întrucât mai am resurse disponibile. În acest sens, am bătutu toba tuturor cunoscuților și necunoscuților mei. Foile astea, și mi le flutură de parcă ar fi cuprins în ele lista unor meniuri cu care se ospăta la clubul plagiatorilor de cumetrie, sunt dintr-un fel de chestionar sociologic al unei societăți de apartament care umblă pe-aici, n-am dibuit ce asociații politice îl vor, dar voi afla, de aceea am și acest creion roșu, pentru corecturi”. Jerpelit cum era, i se ghicea între straturi țeava unei arme. ,,E un changón. Nu știi ce-i changónul? O pușcă cu țeava retezată a cărei mulțime de alice poate deveni mortală mai ales când se trage de aproape”. M-a descumpănit. Păi și iconița? ,,Iconița nu te apără de moarte și nici de blazoane sau ranguri. Mă ierți că nu i-am convocat aici, dar și-au făcut operații de substituire glandulară pentru a fi mai voinici și virili când vor fugi de electorii care i-au trecut pe lista lor de binefăcători. Ca pe niște oskarshindlerieni. Ține-ți lucrurile la tine și calculează acoperirile vieții de două și de patru ori, încerc eu să-l consolez, predilecta mea afecțiune pentru hârșita monedă de 25 de bani se ducea iepurește de râpă, era toată numai o palancă, astfel că, pentru a mi-o striga la miezul nopții aveam nevoie de o stație de amplificare. Dintr-un carton gofrat fac o pâlnie, ,,vai, nu strica bunătate de carton!, pare că-i din acela din care Picasso a făcut montajul închipuind minotaurul pentru coperta primului număr al revistei cu același nume, inaccesibilă pungilor proletare” strigă bănuțul din toți bojocii, Măi, dar nu te poți stăpâni, că doar nu e vorba de lezmaiestate, îl opresc gata să fac diferența dintre disperare și sufocare. ,,Facerea de bine... știi și tu, dar nu se face să le plătesc eu 'nmormântarea și praznicul năpraznicul. Ciucolacșii au lovit iar, tocmai acum când voiam să-mi afirm curajul și loialitatea în ochii acestor mari iubitori ai comerțului cu onoruri bântuite de eșecuri naționale”, repetă el c-un năduf frățesc și, cu o oarecare resemnare intră în casă. ,,Celălalt e pe drum, dacă nu s-o fi rătăcit întinzând coarda comerțului cu amănuntul din lumea dolcefarnientismului minor, așa o văd ciucolacșii, e vorba de banul de 50”, îmi comunică el cu dorința celui care, chiar și aflat în pușculiță, voia să facă din spusele ,,unui înmormântat de viu” un agent de tipul opoziției esopiene, ,,Că nu este alta mai frumoasă și de folos zăbavă în toată viața decât cetitul cărților”, parcă așa grăia Miron Costin, nu, măi, bănuțule? ,,Așa o fi, dar eu nu am treabă cu cetitul, ci cu o cu totul altă chestiune, cam cum o rostește Lao Tzi în felul lui când se referea la sine: ,,Ceilalți sunt fericiți ca și cum ar asista la un banchet... Numai eu sunt calm, dorințele nu mi se manifestă; sunt ca un copil care n-a zâmbit încă; sunt trist și abătut ca și cum n-aș avea un loc de refugiu. Ceilalți au toți de prisos; numai eu cred că am pierdut tot, ce haos! Ceilalți dau impresia că știu ce fac; numai eu sunt un nătâng...” I-am mângâiat rotunjimea formelor fără zimți, cred că și ciucolacșii au fost seduși, și vor rămâne așa chiar și pe năsălie, de voioșia, de corpul sculptural și tenul luminat de ghimpele invidiei bune, productive, ca să nu mai spun de tehnica folosită la bătutul său, în speță modeleul. A vrut să le imite vocile, expresiile faciale inspirate de sonetele petrarchiene, chiar dacă nu le-au citit niciodată, însă l-am oprit: pânze virgine de țiței și gaze naturale asociate se derulau într-o extraordinară impregnare asemeni unor nuduri în picioare pe modeleul său, dându-i o surprinzătoare prospețime, asemeni unui tatuaj biopolitic în obscuritatea clipei trăite, în ciuda cenușei radiind princiar din hainele lor de privilegiați de castă legați între ei cu lanțurile speculative ale benzinăriilor...
Knock, knockul s-a întâmplat tocmai când mă aflam în urinoar. Mai devreme, pusesem niște barabule la fiert aprinzând rămășițele unei cioacle. A lovit rar în ușă, de parcă s-ar fi aflat pe târla geografiei plictiselii din spațiul nostru cinegetic. La un pahar de absint mi-a mărturist cum că ciucolacșii, ca scut împotriva științelor care ar trebui să le fie la mare cinste, l-au ales pe el, un biet bănuț de 25 de bani, de-au făcut să răsune în pustie numele patriei. Și m-am simțit foarte mândru. România, ca ,,un coleg imperb/ ce pune, pe sub bancă, oglinda sau o mâmă/ în poala camaradei din dreapta, – când un cerb/ amușină o ciută la ora de română...” mă făcea atent pe unde să merg, ca nu cumva să fiu călcat de tramvai și pe streașina casei, căci ciucolacșii experimentează ,,siguranțarea” ca pe o meserie vrednică de laudă. În niciun moment al existenței lor, ,,siguranțarea” n-a fost mai unduitoare, cu curbe sinuoase și părul în volute, mai încărcată de bucuria carnală ca acuși. Ceea ce mă face așa de sastisit! Astfel, armurierii supravegheați de heralzi, despre ei se spune că ar fi fost îmbăiați în apă prea fierbinte la botez, s-au apucat să-și facă meandrele în cetate, am tras și eu cu ochiul, de parcă am fi fost de-o etate, în realitate era un gest prostesc, monedele acestui 25 de bani cântau Aleluia de parcă ar fi supt, fără pic de milă creștinească, dar convinse de sacralitatea maternității, la țâțele Monei Lisa. Spuneți și dumneavoastră, care sunteți înțelepți, Aleluia nu este pentru inocenții care n-o vor mierli sau pentru codoșii care nu se lecuiesc de înșelătorii? Lumile îndrăznețe ale lui 25 țâșneau peste mări și țări (să fi fost de la absint?), drapelele lui însemnau orașele căzute. Așa am mai aflat că notorietatea mijită în cercurile snoabe a acestei monede a avut ca primă consecință invitarea ciucolacșilor de a participa la o serie de conferințe pe tema făcutului pe nebunul, accesibil, citez ,,pentru a scăpa omenirea de gravitatea și fatalitatea ei”. ,,În ciuda dezacordurilor cu alte tendințe ale rivalilor societății civile, tema a fost ilustrată cu lămpi cu petrol puse pe pământul patriei proiectând acele umbre tremurătoare purtând amprenta veacurilor inițiate în taina acumulărilor de hidrocarburi, precum și cu câteva aluzii de cruci aflate în cleștii unor crustacee surprinse într-o discuție amicală după o întâlnire ratată care nu avea nimic de-a face cu acea conferință devenită în timp proverbială, după cum cred c-ai auzit dar ai și uitat”, mi-a șoptit el demonic, ca unui spectator ce-a călcat în pălăria ciucolașilor surprinși la o negociere de tergiversare a cotidianității.
Așa își ascund ciucolacșii revolta față de noi: plasându-ne sub faldurile scumpe și umerii lați, triviali, ai monedei de 25 de bani. Meticuloși și asaltați de versiunea funebră a măștilor nocturne făcute din larve de urzici pentru ten, de idealul arțăgos oferit de un spot publicitar al serviciului orășenesc de stomatologie când te doare trăsnita de măsea care n-a absolvit cursul de luptă corp la corp cu sistemul care-ți cariază existența, ei se-ntrec în făcutul Atlasului ierburilor, deghizați în obsoleți parfumieri. ,,Aparențele pot fi înșelătoare când e vorba de spirite analitice ascuțite la patru ace. Umorul ca și caritatea, începe cu tine”, dar să nu ne flatăm, zice 25-ul, că n-avem nevoie, Încă mai visez c-aș putea deveni persona gata sub cerul care guvernează cosmosul românesc, fără a fi nevoit să bat în toba de tinichea fluturată de ciucolacși ca pe propria lor caricatură, spre a nu fi nevoit să-i dau dreptate celui ce a scris cu un scris neciteț: ,,Tot ceea ce ar putea s-o ia razna, o va lua razna”. Asta se întâmplă când, pus pe șotii și ștrengării, nu știi să-ți localizezi patria într-un atlas, chiar și după ce ai primit ca moștenire componenta nemuritoare a ghidului de utilizare. Apoi, stând așa, într-o dungă, de parcă s-ar fi pregătit de o ședință de pozat pentru a-i fi păstrate bătrânele-nsușiri în tablouri de care nimeni nu are nevoie, dându-mi senzația de rotire în experimentarea ,,siguranțării” anunțată de oameni ai uvernului pe care nu-i unește nimic, și neavând posibilitatea de a-i vedea modeleul, bănuțul și-ntinse brațele ca după modelul performanței ciucolacsiene testat în tunelul aerodinamic brevetat în dealul Cotrocenilor de-o pedagogie ce umple mass-media cu fumul ei ca de grătar când ferestrele vecinilor sunt deschise, i-am tras, deget cu deget, mănușile albe de șofer care știe să-și anunțe stăpânul despre progresele făcute conducând cu avântul unei dădace austriece puse pe șuteală chiar și la pompa din benzinărie... C-o șurubelniță specifică din trusa mecanică a tractorului, 25-ul subție lumina ciotului de lumânare, deși limbajul lui corporal dezvăluia altceva: atât putuse să-și cumpere la valoarea sa, până ce Dumnezeu cel Milostiv suflă definitiv în ea. Dintr-o budacă în care-mi ascunsesem intuițiile subiective, bănuțul deja adormise testându-mi bagajul lexical, se auzi: knock, knock, knock. ,,Nu ne rămâne decât să alegem între adevăruri insuportabile și înșelătorii picante”, constata Emil Cioran, constatare de care refuz să mă simt escortat, în ciuda proastei mele dispoziții de azi, căci știți cum se zice pe-aici: Cei supuși vor moșteni lumea, iar cei morocănoși vor fi avansați.

  




jooble.org