MEDALION PLASTIC NICOLAE TONITZA (IV)

MEDALION PLASTIC NICOLAE TONITZA (IV)(179)


   Pasiunea pictorului Nicolae Tonitza pentru Mangalia dobândeşte asemenea intensitate şi proporţii, încât îşi propune să aibă nu numai atelier, ci să se şi stabilească pe de-antregul aici; mai târziu va locui cu lunile la Balcic şi îi va picta iarna, în tonuri puţine, râpele şi falezele asunse sub omăt.

   Ştefan Dimitrescu moare de septicemie la 7 mai 1933. Membru al Grupului celor patru, sculptorul O. Han descrie împrejurările care au dus la fatalul deznodământ: „Expoziţiile s-au succedat an de an, cu regularitate şi punctualitate. În 1933 închidem expoziţia pe care o făcusem la Dalles. La închidere, mă duc în sală şi-l găsesc pe Ştefan Dimitrescu ambalîndu-şi tablourile rămase nevîndute, într-o ladă. Această operaţie a făcut-o simgur. După ce a ambalat lucrările, a pus capacul lăzii şi l-a presat cu amîndouă mîinile. Odată aud un scîncet, aproape un ţipăt dureros. Apăsase cu podul palmei, capacul lăzii. În podul palmei avea înfiptă, de la vîrsta de zece sau unsprezece ani, o aschie de lemn, pe care se vede că a deplasat-o, a dislocat-o sub piele. Lucru neînsemnat. În noaptea aceea, Ştefan Dimitrescu a dormit la mine. A doua zi ne-am revăzut şi nu mai ţin minte cu ce tren a plecat la Iaşi. Ne-am luat la revedere, dar nu ne-am mai revăzut... După vreo două luni, primesc o telegramă de la soţia lui. «Fănuţă mort». Ne-am dus toţi trei la Iaşi, la înmormântarea lui...
   Ce se întîmplase? Deplasând aschia de lemn din podul palmei, mîna i s-a infectat. S-a umflat palma. Un doctor i-a făcut o mică incizie. Pe urmă... s-a produs septicemia. Dus la spital, Fănuţă n-a mai putut fi salvat.
   Am rămas trei şi în anul următor am deschis expoziţia fără Ştefan Dimitrescu. În mod comemorativ, am expus un autoportret... şi cîteva tablouri... Bineînţeles, pierderea lui s-a resimţit pe toate planurile”.
   Moartea lui Ştefan Dimitrescu îl răvăşeşte pe Nicolae Tonitza : „În primăvara anului acestuia, cînd telegraful mi-a vestit ruperea lui veşnică de lîngă noi, am rămas fulgerat... Îmi aduc aminte de-abia acum, de prodigioasa lui activitate... Desigur, nici un artist din generaţia mea n-a posedat mai mult ca Ştefan Dimitrescu o înaltă conştiinţă profesională”.
   Istoria artei româneşti înregistrează în vara anului 1933 un eveniment memorabil: în amintirea lui Ştefan Dimitrescu şi în numele prieteniei pe care i-a purtat-o, Nicolae Tonitza părăseşte cu părere de rău Mangalia şi descinde în fantasticul oraş dobrogean din Cadrilater; pe urmele paşilor celui dispărut, Tonitza străbate râpele şi faleze urbei marine, adastă în cafenelele lui Mamut şi Ismail, retina i se impregnează de lumina şi conturele sale. Cu discreţia care îl caracterizează, Şirato (la rândul său membru în Grupul celor patru) îl urmează în mica urbe marină.
   La 5 august 1933 Tonitza îi scrie medicului-colecţionar Iosif N. Dona: „În sfârşit am parvenit să văd şi eu Balcicul. Mi-l închipuiam, după tablourile pictorilor noştri, cu totul altfel. Între cum a fost pictat până acum şi cum este el în realitate, e o enormă diferenţă. E mult mai fin, mult mai tandru, mult mai irizat. Nu e decorativ şi mai ales nu e deloc brutal. E fantastic. Deocamdată fac numai recunoaşteri de teren şi-mi fac mână – scot note sumare. Voi trece apoi la schiţe, iar pe urmă la culoare şi la compuneri. Nădăjduiesc să scot de aici lucruri cu desăvârşire inedite, care vor face senzaţie – în bine sau în rău. Vom vedea. Până una alta mi-am stabilit un plan de acţiune mare. Îmi va [vor] trebui însă măcar trei luni de perpetuă încordare, ca să pot reuşi în studiile mele preliminare... Deocamdată ceea ce mă plictiseşte aici este afluenţa de sezonişti... După plecarea lor, de-abia, voi pătrunde în tainele..., pe care numai le bănuiesc, ale bijuteriei aceştia vrăjitoreşti” .
   Absorbit de frumuseţea meleagurilor, contopit cu acest „decor de basm, aproape religios”, Tonitza se lasă în voia bucuriei de a picta. „Am sentimentul intim că Balcicul acesta ori mă va prăbuşi, ori mă va înălţa acolo unde nici eu singur nu visasem”, îi declară pictorul aceluiaşi adresant.
   Astăzi, când istoria picturii româneşti l-a aşezat la locul cuvenit, refuzul său de a vedea Balcicul până în acea vară nu mai pare a fi simplu capriciu; pe căile tainice ale creaţiei, pictura sa operase deja o reducţie a contrastelor cromatice, procedase la restrâgerea paletei şi la eliminarea cadrului, diminuase ponderea procedeelor perspectivale în favoarea unui nou raport aproape-departe deschis tentaţiilor decorative, încărcase linia de noi sensuri pentru a o transforma în caligramă, pusese deja surdină, asalturilor emoţionale, estompase traseele tuşelor pentru a le etala pe suprafeţe plane şi plate, diminuase drastic recuzita, modificase orele exerciţiului cotidian. Pictura sa îşi aştepta modelul, iar inexplicabila rezistenţă a creatorului la cântul de sirenă al Balcicului pare a fi aşteptarea unei mari şi esenţiale întâlniri.
   La 16 august, Tonitza îi scrie lui Cezar Petrescu: „Mă aflu la Balcic de vreo zece zile. Frumuseţea lui m-a înnebunit de-a binelea. (Nu acea frumuseţe panoramică, pe care o cunoşti din tablourile pictorilor noştri, ci una cu totul intimă şi infinit mai pitorească). Am făcut până acum vreo 70 de studii, care, fireşte, vor trebui, ulterior, amplificate şi elaborate în atelier. Cu şevaletul şi cu paleta n-am ieşit încă în uliţă. Abundenţa sezoniştilor e covârşitoare şi asfixiantă pentru munca pictorului. De-abia aştept să-i văd plecaţi”. Pentru a-i evita, Tonitza îşi începe lucrul la revărsatul zorilor, implicându-se apoi, activ şi energic, în viaţa urbei marine. După ce l-a „zăpăcit în primele zile”, Balcicul l-a prins în mrejele sale şi artistul simte că nu-l mai poate părăsi şi nici înlocui. În peisajele acestei perioade, abia diferenţiat odată cu distanţa, coloritul devine mai luminos, o ceaţă evanescentă învăluie formele, spaţiile îşi răspund, adâncimea planurilor se reduce simţitor, armătura construcţiei se transformă în reţea liniară.
   Al. Tzigara-Samurcaş arată că Tonitza se găseşte în largul său la Balcicul „căruia i-a găsit o interpretare nouă, cu totul deosebită de a numeroşilor pictori care s-au abătut asupra acestei localităţi. Balcicul lui Tonitză este cel autentic, cu stânci calcaroase, pleşuve, impresionante prin masivitatea volumului ce se desprinde în azurul senin al cerului…
   Prin concepţia decorativă a picturii sale actuale, Tonitza îşi fixează un loc cu totul unic, caracterizat prin reducerea înfăţişării plastice la esenţa ei formală. Tot astfel reduce şi aspectul colorat al motivelor sale la esenţa coloristică. Rezultatul acestor concepţii personale este o rezumare a motivelor… (fără culori accentuate). Într’adevăr graţia liniară în care el prinde imaginile proiectate pe pânzele sale par isvorâte dintr’o lume a visiunilor orientale, în care realitatea se împleteşte cu visul, şi acesta poate deveni real”.
   Balcicul nu i-a fost însă loc de popas, ci ţărm de ancorare, locul de pelerinaj, spaţiul ultimei şi fascinantei sinteze, singurul care l-a mai putut (trans)pune din nou în starea de a picta (Tonitza, care moare în februarie 1940, este tot mai bolnav în ultimii ani de viață). „Iconograf evlavios şi smerit al Balcicului, Tonitza i se dedică exclusiv în ultima perioadă de creație. Într-o scrisoare către prietenul spu, pictorul Francisc Şirato din 23 octombrie 1934, semn că frecventează urbea marină şi toamna, iar apoi, chiar în lunile de iarnă, Tonitza îi relatează cum, plecând precipitat şi intempestiv către gară, împreună cu fiica sa Irina (Mica), porneşte fără să-şi dea seama spre Balcic şi nu spre Iaşi, acolo unde era, încă din 1933, profesor la Academia de Arte Frumoase (în 1937 devine rector). „De ce m-am urcat în trenul de Balcic şi nu în cel de Iaşi – nici acum nu pricep”. În răspunsul său, Şirato, care îl cunoaşte bine, îl preţuieşte pe măsură şi a înţeles imediat resorturile intime ale aparent paradoxalei acţiuni, îl îndeamnă la „o primă liniştire” şi „la o nouă serie de lucrări. Sper la acest rezultat”, menţionează pictorul în continuare, „fiindcă pentru noi acesta e adevăratul rost al vieţii”. Pe care Tonitza și l-a împlinit cu asupra de măsură.
  




jooble.org