UN INGINER LA POALELE CULTURII - Când un Director muncește mai mult decât subalternii

UN INGINER LA POALELE CULTURII - Când un Director muncește mai mult decât subalternii(395)


În 1987 câțiva prieteni buni m-au luat pe sus, m-au dus pe la Județeana de Partid ca să mă facă director la ei, acolo, la Administrația Teatrelor din Constanța deși nu știam și nici nu îmi păsa peste câte belele voi da și nici nu aveam de gând să mă plâng vreodată cuiva.

Ion Tițoiu (pe atunci și pe acolo, mare scenograf), Andrei Mihalache (regizor artistic tânăr foarte talentat și bine văzut de toată lumea), Eugen Mazilu, directorul Teatrului Dramatic (ca un argint viu arzând prea mult și prea repede uneori pentru cauze aproape pierdute dar care merita să fie înfruntate), erau în frunte și așa au rămas chiar dacă de multe ori nu m-am ridicat la pretențiile lor.

Acolo muncea deja de multă vreme domnul Bobe Vasile, un superb contabil șef cu multe calități de toate felurile pe care nu am înțeles de ce voia să și le ascundă, îmi zice încă de la început: Gigi bine ai venit aici dar dacă vrei să îi impresionezi pe ăștia fă-le o copertină nouă la Teatrul de Vară din Mamaia că ei o au tot pe aia veche din pânză de cort cusută pe stadionul din Năvodari cu cei de la Peninsula! Plouă prin ea încă două zile după ce se oprește ploaia.

Găsesc repede dar destul de greu la Slobozia o fabrică mare, nouă, modernă, de corturi și ăia, în naivitatea lor, se bucură de o comandă serioasă și spectaculoasă, de mare reclamă.

S-au chinuit îngrozitor și de abia așteptau să scape de mine pentru că eram foarte exigent și meticulos. Copertina, din trei bucăți, era uriașă. Avea 50 de metri pe 30 de metri cu 1100 de puncte de fixare pe rețeaua de cabluri existentă la teatru. Numai ca să o duci de colo colo aveai nevoie de vrea treizeci de inși darămite să o coși sau să o sucești de pe o parte pe alta. Nu mai știau ăia de la Slobozia cum să scape de mine și să mă vadă plecat de acolo. Le port și acuma un respect deosebit.

Au realizat o copertină frumoasă, în două culori, impermeabilă, și mult mai ușor de montat sau de demontat. Pe cealaltă veche ruptă grea mizerabilă o montau firme specializate cam într-o lună și jumătate. Eu pe asta, făcută de mine, o montam cu băieții mei de la Teatru într-o zi și jumătate! E drept că mă ajutau cei de la viitorii jandarmi mereu harnici și tare pricepuți. Veneau la rugămintea mea cu un autobuz de al lor cam 40 de inși tineri și voinici ca să mă ajute să scot prelata din magazie să o întind peste scaune să o ridic sus și apoi să o fixez în cele 1100 de punte de fixare inventate de mine și realizate de cei de la Slobozia. Și la montare și la demontare totul era gata într-o zi și jumătate.

 

După 1990 am prins curaj, erau alte vremuri, și cu banii noștri, de la Teatrul de Operă, (care administra această superbă bijuterie de vacanță), am mărit sala de la 1100 de locuri la 1500 de locuri!

Am amenajat la intrare un loc de vestibul cu ziduri noi și două porți metalice spectaculoase care sunt și acum acolo ca să pot proteja pe cei care cumpără bilete de cei care nu reușeau să poată intra la spectacole fără bilet. Pentru că era mereu forfotă mare acolo,multe spectacole bune și toți voiau să vină la Teatrul de vară din Mamaia.

 

Am trezit întotdeauna în jurul meu multe suspiciuni. Nu înțelegeau dobitocii că eu pot face așa ceva pentru interesul teatrului, pentru public, pentru ca toată lumea să fie bucuroasă. Voiau mereu să vadă ce interes personal am eu. În loc să mă laude, să mă sprijine și să mă dea de exemplu, niște indivizi de pe la Poliție au vrut să mă aresteze, m-au anchetat vreo trei zile, probabil puși de altcineva, și au fost tare pleoștiți. Au descoperit foarte dezamăgiți că nu eram un profitor, deși aveam acolo numeroase posibilități, eram un mare bou din punctul lor de vedere! Și așa am rămas spre necazul multora din jurul meu. Prost să fii noroc să ai!




jooble.org