O fantomă se plimbă prin oraș

O fantomă se plimbă prin oraș(441)


    Strângând trupul sfâșiat al începutului acestuia de lună între copertele cărților pe care le citesc, nu pentru că aș sta acasă, ci pentru că cititul oferă maximul de plenitudine și m-a ferit de eșec, constat că de trei zile o fantomă se plimbă prin oraș. Teama de morți îi face pe cei temători să ceară panterei luminoase din ochii guvernului, public, să-i înnobileze după modelul ,,principelui care își hrănește poporul.“ Îi asociez acestei propoziții și pe aceasta din Tatăl Nostru: ,,Dă-ne nouă astăzi pâinea cea de toate zilele.“ În alți termeni, Tatăl ar fi guvernul cu mărimile zilei, cărora temătorii de care aminteam îi cer, ca suveran cucernic și cu frică de Dumnezeul poporului ce este, să poarte, în locul armoariilor din sala Direcției, ca podoabă, o pâine, fie ea împănată cu feculenți. O cerere care s-ar întâmpla oricărei civilizații prost înarmate din punct de vedere tehnic, cum se i întâmplă să fie acum societății noastre, pentru a riposta unor agresiuni ale mediului înconjurător și de stricare a aerului, cum s-a spus cu ceva timp în urmă. Așa că, de trei zile-ncoace, lobby-ul temătorilor, ca niște dezmoșteniți, se ivește pe orice coajă de pâine media. Tema lor se revarsă pe făgașul îndatoririlor deîndată ce vine vara. Timpul nu este doar criteriul eșecului, ci și al succesului. An de an, din câte am înțeles din libațiile lor de sfârșit de sezon, succesul și-a prelungit viața dincolo de clipă. Iar când eșecul pare că vrea să le ciugulească din palmă, vin cu această temă a tragicului închipuit. Mie însă mi-e frică, sigur, ca să-ți fie frică trebuie să ai curaj, de o subversiune, indiferent de ierarhia lor negustorească.

    De ce subversiune? Pentru că turismul își pune de trei zile la vedere totemul cultului malaezian al cargoului. Guvernul ce totem să poarte, ca judecător imparțial și atoatecuprinzător ce este? Dacă mă refer la forța mușchilor celor care-l populează, ca motor aceștia, adică mușchii, sunt mediocri. Pe fondul genetic al mediocrității, omul reprezintă o serie întreagă de posibilități numai ale lui. Așa că, onor guvern, ține munca sus! Temătorii din turism n-au suplețe, îndemânare, și nici nu vor s-o facă, în a vorbi, public, aplicat, ca despre un secret bine știut, despre artileria de fapte care a dat dimensiuni lumii și anume, industria, marele dezvoltator al orașelor, al specificului și originalității lor, al geografiei și legăturilor dintre meridianele terestre și nautice, aeriene și sublunare, cum am spune, al civilizației. Lipsa de bun simț e de neînțeles pentru mine. Domeniul turismului marin nu are a face nimic cu sărăcia sau politicile sociale sectoriale. În fața cupelor de șampanie, nu știu dacă modelate, așa cum le comandase Ludovic al XIV-lea după sânii amantei sale, Madame de Pompadour, acești temători se mai vor a fi și romantici; trimit către media imagini învăluitoare cu dijei singuratici puși să se afrodizieze pe anumite plaje de la malul mării. Dar nu se revoltă, nici măcar din seninătate, cum nu o face nici guvernul, și nici nu o poate face cu acordeonul răsuflat, atâta timp cât se scobește între dinți cu un cui ruginit, și zău că n-aș vrea să-i văd expresia feței, fie ea ascunsă și în spatele măștii alb-albastre decupate după coperta altor producători ale căror alte proverbe nu îndeamnă la cautatul mormolocilor în bălți secate, ci să se țină munca sus, nu se revoltă spun atunci când, ca desert poftesc fructe zaharisite la ospățul creșterii prețurilor pe motiv că asemenea atenții îi fac pe turiști oaspeți pe vecie. Știu, succesul este o substanță reală și consistentă, care există și dincolo de punctualitatea clipei. Subversiunea lor, că-s manageri ce duceau până mai ieri firma pân’ la cer, acționari mici sau mari, secretari de stat recomandând tratamente cu placebo, vine din faptul că vor să-i îndemne pe oameni să se revolte în numele lor, ceea ce eu nu aș face.

    Rafalele de vorbe prietenoase pier când te trezești că nu ai loc de parcare, că meniurile n-au nimic aurifer în ele, iar apa caldă te caută sporadic și camera are doi beneficiari sau prosoapele de baie n-au mâini libere spre a fi schimbate zilnic. Principiul preferinței, când acesta se exercită asupra viitorului poate avea un caracter moral, dar el se abține de la ceea ce este prezent. Iar acest prezent le-ar cere, se discută deja prin birourile Uniunii Europene, amenajarea unor culoare speciale de dezinfecție, de exemplu, din stradă până la recepție. Cam asta nu vor să înțeleagă acționarii din turismul marin de la noi, și nu pentru că natura lor umană, sau poate tocmai de aceea, ar fi ambiguă. Criteriul cantității de ființă este tot ceea ce îi interesează pe distinșii, generic spus, hotelieri, atrași doar de capitalizare, criteriu construit pe un trecut ce se vrea futurizat. Sigur, existența e de preferat inexistenței. Și, dacă ar fi nevoie de un arbitru în disputa cu guvernul, ce instanță imparțială ar putea fi invocată? Cumva cultul malaezian al cargoului, amintit mai înainte și care, ce spune? Într-o carte a sa, Jean Delumeau explică succint: ,,Implantarea politică și economică a europenilor și activitatea misionarilor în secolele XIX și XX au provocat în rândul populațiilor din Papua un șoc psihologic și un fel de punere în discuție a identității lor, odată cu agravarea tensiunilor, uneori destul de violente, dintre indigeni și colonizatori. De aici nașterea și recurența mitului cargoului: în ziua răzbunării și a mântuiri, o corabie cu aburi condusă de străbuni va aduce împilaților puști și tot felul de alimente și bunuri pământești. Populația se pregătea să întâmpine nava-miracol cu însuflețirea cuvenită, crezând că sosirea ,,corabiei cargo“ va inaugura începutul unei lungi perioade de fericire, triumful unei alte morale și statornicirea egalității între supușii noii împărății.“ Să fi fost vorba, cumva, de un spirit al providenței pe care, dacă e vreme senină, îl poate auzi oricare dintre noi rupând-și cămașa în timp ce se aruncă în mare?
 




jooble.org