CUM AU FENTAT -ITALIENII- DE LA GARĂ SFÂRȘITUL LUMII

CUM AU FENTAT -ITALIENII- DE LA GARĂ SFÂRȘITUL LUMII(683)


Eram elev de școală generală și locuiam în celebrul cartier “italian” de la Gara CFR Constanța, de care mă leagă atâtea amintiri frumoase. De fapt, aici s-a derulat întreaga mea copilărie...

Pe atunci, nu trăiam, cum se întâmplă astăzi, vremuri atât de prăpăstioase...Lumea era mult mai relaxată. Marțienii nu auziseră de noi, iar virușii abia populau China! Pentru “italienii” din cartierul meu, oameni minunați, cărora le duc dorul, sfârșitul lumii s-a inventat într-o singură zi dintr-un interes propagandistic. Până atunci, toți au trăit cu convingerea că sunt veșnici și nemuritori! Copiii nu se războiau între ei prin intermediul jocurilor electronice sofisticate. Singurul război, între ghilimele fie spus, se derula pe străzi, la fotbal, sau pe “Maracana”. Echipa mea: Lucian, Iulică Popa, frații Viciu, Adrian Chivu, Cornel milițianul, Zeno, Bola, Vichy. Dincolo, la adversari: frații Munteanu, cu Nae cofetarul în frunte, Doru Dobre etc. Indiferent de pregătirea părinților noștri, toți copiii erau educați în spiritul prieteniei și al respectului reciproc. În mod deosebit, al respectului față de bătrâni...

Timp de mai multe zile, s-a tot comentat în cartier și prin gară că în noaptea de, nu mai țin minte datele exacte, pământul se va ciocni de un meteorit urias și vom sfârși cu toții într-o mare de foc...Și aici deschid o nouă paranteză. Dacă dezastrele anunțate se dovedesc a fi niște farse, italienii mei de la gară, foștii mei vecini, ăia care mai trăiesc, petrec zile în șir! Nu-i vorbă, petreceau ei și fără să-i amenințe cineva că mai au de trăit doar câteva zile! De aceea, când s-a anunțat sfârșitul lumii, inclusiv la radio, italienii s-au pregătit și de moarte și de viață, scoțându-și țoalele de sărbătoare la vedere. Încă o precizare. Ne numeam între noi italieni pentru că trăiam ca italienii. Mâncam spaghete, mai târziu, le-am pregătit după rețeta din “Nașul”, turiștii italieni (ăia adevărații) stăteau vara la noi în gazdă, medicul nostru își cumpărase un Fiat, urmăream San Remo, ne certam în gura mare, ne împăcam în gura mare, cântam în gura mare... Și, pentru mine, un lucru foarte important. Eu și sora mea am fost botezați de tatăl nostru. Pe mine trebuia să mă cheme Ion, dar tata, care asculta pe blat la radio meciurile de fotbal din campionatul italian de fotbal, s-a opus cu vehemență și m-a botezat Lucian, copie a unui jucător italian din acea perioadă pe care îl chema Luciano...Și așa am rămas cu numele de Lucian, dar fără naș! Cu sora mea s-a întâmplat la fel. Copleșit de subiectul unui film italian, nu s-a lăsat până nu i-a dat numele eroinei principale: Cerasela.

Mă întorc la sfârșitul lumii din cartierul de la Gară. Așadar, peste câteva ore, urma să dispărem cu totul și cu toții de pe fața pământului! Am asistat, cu acest prilej, la un exemplu urias de unitate, frăție, prietenie... Trăiri absolut autentice. Iată dovada. La ora stabilită, toți locatarii de pe scara C a blocului B, bulevardul Republicii nr. 116, ne-am deplasat în parcul de la gară și ne-am așezat cuminți pe bănci și pe iarbă. Nu erau restricții de nici un fel, de altfel, inutile dacă s-ar fi produs dezastrul anunțat...
Îmi amintesc că cineva a verificat, făcând prezența, dacă suntem toți...De la frică am trecut la poezie. Am petrecut o noapte de neuitat, în parc, sub cerul înstelat. Culmea romantismului, așteptând meteoritul! O noapte de care îmi aduc și acum cu plăcere aminte după o viață de peste 100 de ani trăiți pe pământ.

Ne-a dat Dumnezjeu o lecție pentru toți. Să nu ne mai depărtăm niciodată de natură. Să învățăm să citim în stele, singura limbă de circulație internațională. Dacă ne-am fi priceput, am fi aflat din timp că nu vine nici un meteorit peste noi...Peste ani și ani de zile, Dumnezeu mi-a îndreptat pașii spre Jurilovca. Aici, minune, am întâlnit-o pe rusoaica Anfisa, un autentic ghid printre stele, cu care sigur nu te rătăcești...Ea m-a dus, la miezul nopții, în locul în care stelele par să atingă pământul! Sunt milioane de stele strânse într-o piațetă romană, dar care fug ca niște peștișori de aur atunci când vrei să le atingi! Pentru că, de fapt, cînd ajungi în acest loc, la răscruce de vânturi, asta îți dorești din primul minut...Să atingi stelele! Care, atenție, nu sunt toate la fel! Sunt de dimensiuni mai mari sau mai mici…

Mă întorc în cartierul italienilor de la gară. Răsuflăm ușurați. Domnul Miron, vecinul meu de balcon, tatăl lui Florin, și-a cumpărat țigări și mai multe reviste Rebus. Sfârșitul lumii s-a amânat pentru anul 2000. Suntem abia în anul 1970 !




jooble.org