CUM AM AFLAT CĂ AM ÎMBĂTRÂNIT

CUM AM AFLAT CĂ AM ÎMBĂTRÂNIT(726)


Pentru că m-am mișcat toată viața de colo până colo, inclusiv pe distanțe mari, nu am avut timp să deranjez pe nimeni. Nu îmi plăcea să stau mai mult de două zile în același loc. Am condus numai mașini bune și abia așteptam să mă urc la volan. În torpedou găseai întotdeauna un teanc de CD-uri, preferatul meu fiind Renato Zero. Tot mișcându-mă de pe un traseu pe altul, plângând de blestemul acestei țări fără noroc, nici nu mi-am dat seama că am îmbătrânit! După grila măsurătorilor mele, care are particularitățile sale, tinerețea mea s-a dus iremediabil ca și cum nici nu a fost..M-a trezit la realitate o moldoveancă frumoasă din Iași. Cred că am mai relatat episodul ăsta, dar eu nu mă plictisesc...Eram internat la un spital din Iași. Când, la un moment dat, plimbându-mă pe hol, m-am trezit în spatele meu cu o tânără și frumoasă infirmieră care spăla cu teul pe jos...M-am tot întors de câteva ori la ea, până când s-a oprit din mers, cu intenția clară de a-mi spune ceva...Și mi-a spus în dulcele grai moldovenesc: “Tataie, ori pi stânga, ori pi dreapta!” Era limpede că tânăra se referea la sensul meu de mers gen vraiște...Cred că mă bănuia și că am fugit de la reanimare, deși nu aveam masca pe figură...A doua lovitură într-un autobuz când o fată la fel de frumoasă s-a repezit să îmi ofere locul pe care stătea, strigând în gura mare: “Nene, nene, așezați-vă aici…” Dacă vrei să scapi de mine, spune-mi “nene” și așează-mi pe cap o bască de tractorist cu țâmburuș deasupra...Nu vă mai spun că am tulit-o la prima stație și m-am pierdut în aglomerația de pe stradă…

Legea naturii face ca noi să nu rămânem în memorie cu nici o amintire de la nașterea noastră. În schimb, bătrânețea mă sperie! Când mă pozează cineva, am sentimentul că strânge material biografic despre mine... Pentru simplul fapt că bătrânul este receptat ca o povară. La noi în țară! La 63 de ani, începi să-ți drămuiești zilele albe pentru clipele negre care vor veni, cu iluzia că o să trăiești mai mult decât îți este scris. Toți mințim când spunem că vrem să murim...Pe patul de spital, la Galați, mama mea, care nu m-a deranjat cu nimic niciodată, mi-a cerut să o ajut ...Prima și ultima dorință pe care mi-a cerut să i-o îndeplinesc. Mama mi-a spus cu lacrimi în ochi: “Vreau să mai trăiesc!” Orice pe lumea asta poate că aș fi putut rezolva la ora aceea, mai puțin doleanța ei...Credea, sărăcuța, că am intrare la Dumnezeu! Nu i-am zis nimic, dintr-un motiv cât se poate de simplu. Nu am vrut să-i spulber și ultimele speranțe, pentru că verdictul final era dat...Am trăit o experiență similară cu tatăl meu. Ajuns pe ultima sută de metri, din cauza unui cancer galopant, m-a rugat să-l duc la “vrăjitorul” Mudava! De necrezut! Ca ofițer de carieră, nu concepea nici o formă de comunicare cu astfel de personaje.Avea o mpresie foarte proastă despre ei. Îi cataloga drept escroci. Chiar pe Mudava îl contesta vehement după un interviu cu el publicat în “Adevărul”. Fără nici o șansă de a se însănătoși, și-a pus ultimele speranțe în tratamentele lui Mudava...Frica de moarte a făcut din el un pacient disciplinat. Pentru ca, în final, să plece decepționat de la Mudava! V-am dat două exemple ca să înțelegeți cât de sensibili sunt bătrânii noștri. Și încă ceva. Nu cedează din prima clipă în fața morții! Când îl apucau crizele, tata era un monument al durerii...

Văd, zilnic, la televizor, chipurile triste ale bătrânilor abandonați printre ruine, la azil, prin tot felul de catacombe...Când îți seacă până și izvorul de lacrimi, întreb, cu ce mai rămâi! Despre bătrâni, șmecherii vorbesc ca despre o povară! De când cu virușii, toată lumea dă vina pe cei în vârstă! Sunt catalogați drept virușii bătrâneții. Fug toți ca dracul de tâmâie de ei! Cunosc destui indivizi care procedau la fel și înainte de invazie, deși era vorba de părinții lor! Au un obicei infect. De câte ori au musafiri, îi închid pe bătrâni într-o cămăruță până servesc ei masa! Ăștia da viruși. Te flămânzesc și te fac să și suferi sufletește! Regretatul meu prieten Lucian Canef, care mă striga “Tizule”, își diviniza părinții. Pentru el, nu existau decât “mămicuța” și “tăticuțu”! Festivalul de la Sanremo de anul acesta a fost un regal de muzică ușoară italiană. Dar ce m-a impresionat până la lacrimi a fost grija și respectul cu care au fost înconjurați veteranii scenei, invitați să cânte alături de tinerii interpreți invitați la acest prestigios festival. La noi, sunt indivizi care i-ar da ca hrană virușilor! Că tot îi numesc ei virușii bătrâneții!
 




jooble.org