De ce este campania civilă pentru stoparea proiectelor Roşia Montană şi Gaze de Şist/Chevron singura autentică Piaţa Universităţii 1990 – Redivivus

De ce este campania civilă pentru stoparea proiectelor Roşia Montană şi Gaze de Şist/Chevron singura autentică Piaţa Universităţii 1990 – Redivivus(1420)


Se află în plină desfăşurare o (greu de imaginat, ca amploare, cu doar câteva luni în urmă!) campanie a societăţii civile româneşti, împotriva derulării în continuare a proiectelor de exploatare a aurului din Munţii Apuseni şi a celor de explorare, deocamdată, a gazelor de şist, mai ales a celor din Dobrogea (deja semnate contractual şi aprobate guvernamental, nu însă definitiv “rezolvate” şi ca încadrare în legislaţia românească, Parlamentul fiind ultima barieră de surmontat, pentru iniţiatorii, susţinătorii şi profitorii celor două afaceri).
Despre cele două cazuri s-a vorbit şi s-a scris enorm, deja, la noi şi în presa din întreaga lume (mai ales despre gazele de şist, pentru că sunt vizate, ori deja afectate, regiuni de pe întreg mapamondul, inclusiv din Europa şi de la graniţele ei). Culmea este că nu se bate deloc, ca apariţie a noi căi şi elemente de argumentaţie, apa în piuă, mai ales dinspre partea, evident şi consistent superioară numeric, a opozanţilor acestor proiecte (căci susţinătorii acestora nu vin, este clar, cu mai nimic nou, argumentele lor fiind mereu aceleaşi: dezvoltarea şi prosperitatea economico-socială rapidă a zonelor exploatate, eventual cu extincţie pozitivă, tot pe acelaşi plan mercantil, la nivel spaţial mediu-regional şi chiar macro-naţional, iar din punct de vedere temporal: cu promisiuni de construcţie a bazelor unei dezvoltări durabile, sistemice, pornindu-se de la investiţiile realizate cu prilejul punerii pe picioare şi derulării exploatărilor, care să asigure trendul economic şi după epuizarea resurselor subsolului). Aproape zilnic apar noi date şi noi construcţii logice, ori ştiinţifice, care aduc probe şi demonstraţii în favoarea stopării, cel puţin în acest moment, până la clarificarea şi cuantificarea deplină şi transparentă a avantajelor şi dezavantajelor, a demarării, continuării ori finalizării unor astfel de agresiuni, de o asemenea amploare şi duritate, asupra Naturii, căci aceasta înseamnă, la urma urmelor, “mediu”!

 

Ca şi în mai 1990: cînd vine lupul, câinii de pază ai naturii-sociale şi ai naturii-mamă ale umumanităţii nu mai latră unii la alţii, ci se unesc împotriva pericolului comun!


Nu ne propunem, acum şi aici, să enumerăm şi să cântărim argumentele “pro” sau “contra”, ci doar să realizăm o sintetică paralelă cu ceea ce credem noi că am identificat ca fiind reperul istoric, cel mai recent şi cel mai potrivit, de raportare, pentru evenimentele stradale din această ultimă perioadă, atât ca fond ideatic şi conceptual, cât şi ca formă de manifestare, în consecinţă şi ca sperate (recunoaştem), posibile oricum (ori chiar probabile) efecte asupra societăţii româneşti, în ansamblul său, adică pe toate palierele şi în toate domeniile, pe termen scurt, mediu şi lung.

Este vorba despre ceea ce a însemnat, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, imediat după aşa-zisa “revoluţie” (confiscată, neterminată ori, poate, cine ştie, chiar... neîncepută încă, la acel moment chipurile “postrevoluţionar”), Piaţa Universităţii din Bucureşti (ca şi “puişorii” săi din marile oraşe ale ţării, inclusiv cel din Constanţa, de sub balconul de pe Bulevardul Tomis, peste drum de Casa Albă, al ziarului “Contrast”!). Vorbim, desigur, de acea primă perioadă a acelei Agora româneşti, de până la împânzirea sa cu pegra societăţii din Capitală şi cu agenţi provocatori şi destabilizatori, operă a Securităţii, realizată cu succes după alegerile trucate din 20 mai. Securitate care îşi schimbase părul (se numea, mai nou, SRI), stăpânul (era tot un “-Escu”, dar nu “Ceauş-“, ci “Ili-“), dar năravurile încă ba! Cât despre bâlciul - circotecă organizat(ă) de USL, în Bucureşti şi în ţară, în iarna 2011-2012, când alde Ponta şi Antonescu au profitat de disperarea oamenilor sărmani, pentru a-i folosi ca instrument de gălăgioasă şi zurbagioaică gherilă urbană (pre)electorală, nici nu mai are rost să discutăm. Aceea a fost o ţigănie, care, datorită tupeului puilor de securişti şi de politruci comunişti, care au organizat-o şi finanţat-o, a ajuns să fie numită, de către presa unui Voiculescu ori Mazăre, cu numele acelui templu al libertăţii şi democraţiei, din 1990. Neruşinată uzurpare de nume şi semnificaţii, nimic altceva!


Ni se pare nouă că ceea ce se petrece astăzi reprezintă, deocamdată în stadiu de coagulare şi maturizare, o renaştere a spiritului civic şi profund patriotic, nu patriotard!, şi naţional, nu naţionalist, de atunci, din mai-iunie 1990, când peste “zorii democraţiei” se tot suprapuneau norii întunecaţi ai criptocomunismului iliescian, fesenisto-securist, care înegreau, până la opacizare, orizontul de aşteptare al tineretului, în primul rând, cu praf de min(eriad)ă şi gogoşi scuipate de pe-o limbă de lemn confecţionată din acelaşi material şi-n aceleaşi ateliere din şi, respectiv, în care se fabricau şi bâtele care, între 13-15 iunie 1990, au “curăţat” spaţiul de sub celebrul balcon al Universităţii bucureştene, de “golani”. Ideea ne-a venit în cursul ultimelor mitinguri din Constanţa, organizate de organizaţiile ecologiste şi civice implicate în campania despre care vorbim.
Şi, ceea ce este cel mai îmbucurător, am constatat un sincretism de percepţie, satisfacţie şi speranţă, în rândul participanţilor, care conştientizau, iniţial individual, apoi colectiv, faptul că pericolul acesta mare, al siluirii simultane a naturii, adevărului, moralei, logicii şi pragmatismului patriotic şi interesului naţional, aduce şi ceva... pozitiv.
Ca şi atunci, în primăvara primului an de libertate, 1990, tineretul, în primul rând, dar şi maturii, mai ales cei din categoriile socio-profesionale tradiţional şi consacrat “liberale”, “umaniste”, dar nu numai, au simţit, instinctiv mai întâi, pericolul pierderii unor valori primordiale, cu greu şi multe sacrificii şi suferinţe redobândite, proprii naturii şi naturii-umane-sociale, vital-necesare ca, hm, ce potriveală!,... aerul, apa şi pământul!, curate, neotrăvite, necianurate: libertatea, democraţia şi echitatea socială.


La un moment dat, la mitingul din faţa Prefecturii Constanţa, marele om de cultură şi patriot, muzicianul şi sufletistul civic Harry Tavitian, a luat microfonul şi a exprimat, clar, fără echivoc, ceea ce simţeam şi gândeam cu toţii, cei prezenţi în număr (din ce în ce mai) mare: “Poate că ar trebui să le mulţumim, în mod paradoxal, celor care au pus la cale monstruozităţile cu Roşia Montană şi gazele de şist. Fără să vrea, desigur, au “obţinut” ceea ce s-ar putea numi: un efect... pervers al acţiunii lor! Adică ne-au redeşteptat, nouă, simţul civic şi pe cel patriotic, ne-au scos din letargie, dacă nu am putea s-o numim chiar lene şi adormire..., din lehamite şi depresie, ori resemnare neputincioasă şi păguboasă, ne-au trezit la realitate, ne-au reunit şi unit, ne-au conştientizat şi mobilizat la acţiune! Pericolul este atât de mare şi de imediat, consecinţele tăcerii noastre ar fi atât de catastrofale şi ireversibile, pentru toate generaţiile care vor urma, încât ne-au pus în faţa unei alternative de neacceptat: tăcerea noastră ar însemna începutul sfârşitului. Ultimii 2000 de ani şi multe alte milenii anterioare, de construcţie a unei civilizaţii pe acest pământ, sunt în pericol de a fi anihilate, de fapt: aneantizate!, ca şi viitorul acestui popor pe aceste meleaguri, prin câteva semnături cumpărate cu aur sau gazodolari... De aceea, ca şi în primii ani de după decembrie 1989, nu putem “să stăm acasă”, cum era refrenul imnului Pieţei Universităţii, din mai 1990...”

 


Dacă în primăvara lui 1990 a fost stopată restauraţia comunistă, de ce n-ar putea fi oprită, în toamna lui 2013, crima ecologică, veros antinaţională şi primitiv-capitalistă?...

 


Cuvintele artistului constănţean, cu realizări de patrimoniu cultural naţional şi internaţional (că veni vorba: se pare că unii dintre cei mai mari patrioţi români tot... armenii rămân, aşa cum îi ştim de la bunicii şi părinţii noştri, ca şi din copilăria noastră, din cartierul Tăbăcărie, unde locuiau destui), aduc principale punctări / bifări ale izbitoarelor asemănări ale actualelor proteste stradale, cu cele din perioada “KILOMETRULUI ZERO AL ZONEI LIBERE DE (NEO)COMUNISM”!


În primul rând, se remarcă faptul că (re)deşteptarea societăţii civile şi mobilizarea ei s-a realizat datorită conştientizării, în mentalul individual şi colectiv, a pericolului imens al unor decizii şi acţiuni cu efecte dezastruoase, pe termen lung, ireversibile chiar, pe care le iau guvernanţii, clasa politică şi cei din spatele ei, cu interesele lor materiale, individuale şi de grup, decidenţii, într-un cuvânt. Practic, şi acum, ca-n 1990, cei de la Putere i-au obligat, pur şi simplu, pe oamenii cu un minimum de conştiinţă civică şi de simţire naţională, de gândire responsabilă asupra destinului, viitorului colectivităţii, să iasă în stradă, pentru a stopa cele puse la cale, peste capul lor şi împotriva interesului general, naţional.


Apoi este evidentă componenta similară a “străzii” revoltate (reiterăm apelul la accentul care este musai să fie pus pe diferenţierea care trebuie făcută între prima perioadă, “a bună”, a Pieţei Universităţii – 1990, cea de dinainte de alegerile legislative şi prezidenţiale, furate masiv de Ion Iliescu şi securiştii lui, din “Duminica orbului”, a calendarului creştin-ortodox: 20 mai, şi ceea ce a urmat, degresiv, după înfiltrarea cu boschetari, hoţi de buzunare, cerşetori şi agenţi de-ai lui Virgil Măgureanu, până la cea de-a treia mineriadă, din 13-15 iunie, cea care ne-a scos, pentru un deceniu, “din cărţile” europene şi euroatlantice). La mitingurile ultimelor săptămâni vine “lumea bună” a societăţii civile româneşti. Desigur, nu este vorba de “beau monde”-ul monden, al mitocanilor îmbogăţiţi şi al ciobanilor de oraş, care-şi pasc piţipoancele călare pe “jipan”. Vorbim de studenţi (ca şi în 1990, când erau , de-asemenea, inima şi “grosul” Pieţei, în Bucureşti şi la “filialele” din ţară; iar la Constanţa, tot Liga Studenţilor de la Universitatea – pe atunci: Institutul -- de Marină Civilă este cel mai activ nucleu!), de intelectuali (profesori, avocaţi, artişti, plastici ori ai scenei, muzicieni, medici, ingineri, IT-işti şi oameni de afaceri tineri, din domenii de vîrf tehnologic, oameni din publicitate şi din media, ca şi reprezentanţi ai altor categorii socio-profesionale pe deplin onorabile), de oameni cu un statut şi comportament social pozitiv, în general. Nu se pot aciua, în mod natural, am spune noi, cerşetori ori oameni fără căpătâi, pe lângă aceste grupuri. Am remarcat că mai apar, ca la orice miting, şi astfel de personaje, dar se retrag, singure, relativ repejor, stinghere, fără să-i gonească nimeni: simt şi văd că “nu-s de-acolo”, cum erau la ciulamalele amestecate din pseudo-“Piaţa Universităţii” (& variantele locale, inclusiv cea constănţeană...) ale USL-ului, de acum două ierni.


Un alt punct comun, între 1990 şi 2013, este obiectivul protestului. Nu mai este vorba, ca-n iarna lui 2012, de grupuri revendicatoare ale unor drepturi şi acoperiri de nevoi materiale prin ajutor statal. Oamenii care vin la mitingurile pentru salvarea Roşiei Montane şi împotriva exploatării gazelor de şist nu cer ceva pentru ei, personal sau în grup, ci cer, la fel ca în primăvara lui 1990, un lucru de folos tuturor românilor, generaţiilor actuale ca şi celor viitoare! Atunci era vorba de libertate, democraţie, echitate socială! Acum se cere grijă, responsabilitate faţă de mediu şi salvgardarea intereselor naţionale! Este ceva “particular”, individual ori de grup (social, profesional ori de alte interese, de afaceri de pildă...) în aceste revendicări?!

 

Ca formă de protest, este promovată (insistent) nonviolenţa, familiştii vin cu copiii la miting, este invocată nevoia de educaţie şi cultură şi se cântă aproape tot timpul! Leit Piaţa Universităţii, a „golanilor” din mai 1990…

 


În 1990, tinerii părinţi veneau la miting, seară de seară, cu copiii de mână, în cârcă ori chiar în cărucioare. Exact ca acum!

De la microfon şi din scandările publicului reieşea pregnant insistenţa pe apelul la nonviolenţă şi civilizaţie în manifestare, fie ea şi marcant „nonconformistă” (nu se exclud reciproc, am spune că cei din Piaţa din 1990 şi cei de astăzi dovedesc că… dimpotrivă: acestea se ”cer” împreună!). La fel ca astăzi, aşadar.


Acum mai bine de 23 de ani, educaţia şi cultura erau numite, de către protestatari, panaceul pentru toate tarele societăţii în transformare, de atunci! Azi mitingurile au ca principal slogan: „VREM CULTURĂ, NU CIANURĂ!”


Se cânta, atunci, non stop (chiar şi în timpul discursurilor!): regretaţii Cristian Paţurcă (care ne-a compus şi nouă, peste doi ani, după altercaţia cu Iliescu, din 15 august 1992, un cântec, „Măi, animalule!”, editat pe un E.P. omonim) şi Valeriu („Vali”) Sterian, Dr.Barbi, mulţi alţi folkişti şi interpreţi din alte genuri muzicale. ŞI, MAI ALES,…PUBLICUL! Exact ca acum: Publicul şi constănţenii Harry Tavitian, Cezar Petrovici, ca şi Gabriel Tora (din Mangalia), adolescenta Ioana Bărbuliceanu (din Costineşti), dar şi… violoncelista Valentina Manafu (care după un deceniu departe de casă, în Extremul Orient, în Coreea de Sud şi Japonia, revenind acasă, ca brăileancă stabilită în Constanţa, ţine să ne reamintească că japonezii sunt atât de patrioţi încât n-ar tăia un copac pentru bani, darămite… un munte!). Şi mulţi, din ce în ce mai mulţi alţii…

 

 

Sloganurile şi lozincile Pieţei Universităţii – 1990: „Noi de-aicea nu plecăm, Nu plecăm acasă, Până când n-om câştiga, Libertatea noastră!”; „Mai bine Golan, Decât securist, Mai bine mort, Decât comunist!”, „Iliescu pentru noi, Este Ceauşescu doi!”, „Cine-a stat cinci ani la ruşi, Nu poate gândi ca Bush!” Etc.
La mitingurile de astăzi, sunt afişate ca lozinci, se strigă şi se cântă: „Vrem cultură, Nu cianură!”; „VENIŢI ŞI STRIGAŢI TARE, CĂ ROMÂNIA NU E DE VÂNZARE!”; „Nu lăsăm viitorul generaţiilor, Pe mâna corporaţiilor!”; „Vă rugăm să ne scuzaţi, Că nu ne lăsăm poluaţi!”; „UNIŢI, SALVĂM ROŞIA MONTANĂ!”, „Cu gazele de şist, Viitorul este trist!”; „Uniţi, apărăm apa şi solul, Pământul şi viitorul!”; „Presa română, Încă-i plină de minciună” (se referă la cei care dau: „Cursul aurului, prezentat de Roşia Montană Gold Corporation”!...), „GUVERNUL PONTA: BEST GOVERNMENT MONEY CAN BUY!” (PREFERATA NOASTRĂ, DINTRE ZECILE DE INSCRIPŢIONĂRI DE PE PANCARDE!), „Ieşiţi din casă, Dacă vă pasă!”; „IA SONDA, DE PE ŞISTUL MEU!”. Un ultim slogan: „Cu Roşia Montană, începe Renaşterea Spirituală”.

În 1990, Iliescu a chemat minerii, a desfiinţat Piaţa, ca loc adunare mitingistă, dar era deja ÎNCEPUTUL SFÂRŞITULUI său, lucrurile nu mai puteau fi oprite: în 1996 a cedat puterea, iar în 2000, când a fost reales, nu a mai putut să readucă România, la „comunismul cu faţă umană”, visul său declarat (la Televiziunea Română, pe 22 decembrie 1989). În schimb i-a crescut şi năşit pe ăştia de-acum, care ne bagă pe gât capitalismul cu faţă inumană! Poate că nu va mai fi nevoie, ca la Piaţa Universităţii de atunci, să treacă şase ani. Iar începutul sfârşitului marilor matrapazlâcuri, gen Roşia Montană şi gazele de şist – Chevron, va fi campania din aceste zile…
 




jooble.org