A MURIT INGINERUL SILVIC SEVER PAHONȚU. SĂ-L IUBEASCĂ DUMNEZEU AȘA CUM A IUBIT EL PĂDURILE!

A MURIT INGINERUL SILVIC SEVER PAHONȚU. SĂ-L IUBEASCĂ DUMNEZEU AȘA CUM A IUBIT EL PĂDURILE!(1470)


Astăzi, vineri dimineață, am primit de la prietena noastră bună, Dana Vicol, următorul mesaj:

“Te pup Lucian! Cu tristețe, te anunț că Sever al nostru s-a stins… Scrie, te rog, câteva rânduri...Scrie că odată cu frunzele, vântul a greșit și a luat și sufletul lui să-l poarte în Marea Călătorie...Sau poate nu a greșit. Cine știe, poate că îl așteaptă Dumnezeu!”

Ce poți să mai scrii după un asemenea text plin de sensibilitate și durere, dar, mai ales, după ce primești o astfel de veste!

A murit Sever Pahonțu, un cunoscut și apreciat inginer silvic de la Curtea de Argeș. Prietenul familiei Vicol și al nostru. Dar, în mod deosebit, prietenul pădurarilor din Argeș și nu numai...

Trei nopți la rând, vântul a bătut cu insistență în geamul căsuței mele, ca și cum ar fi vrut să mă scoată afară ca să-mi arate sau să îmi spună ceva...

Telepatia a confirmat temerile mele sumbre.
Sever nu a mai rezistat atacurilor declanșate în fiecare zi de o boală nimicitoare, care nu i-a mai dat nici o șansă…

Câtă suferință într-un trup de om!
Dar și câtă demnitate din partea lui pe patul spitalului, acasă, până s-a întâlnit cu moartea!

M-am întrebat, vineri dimineața, de ce plâng pădurile și de ce s-a iscat din senin furtuna! Am aflat răspunsul când am primit mesajul de la draga noastră prietenă.

După ce a petrecut o viață întreagă în mijlocul lor și le-a îngrijit ca un părinte adevărat, era firesc ca pădurile să se manifeste astfel. Din acest punct de vedere, Sever Pahonțu este o legendă pentru pădurari.

Personal, am fost fascinat de prietenia sa cu Constantin Vicol, tot inginer silvic, colegul său de la Brăila, care a bătut drumul de nenumărate ori până la Curtea de Argeș, ca să-l încurajeze, ca să fie alături de el, să-i aline durerile.

Ca o ironie a soartei, Sever Pahonțu a murit în timp ce colegii săi de breaslă se reântâlneau, după ani de zile de la terminarea facultății, la Brașov…

Așa cum a iubit pădurile, ca toți oamenii buni la suflet, să-l iubească și pe el Dumnezeu!

N.A. În amintirea lui Sever, mai jos, public din nou materialul dedicat prieteniei sale cu inginerul silvic Constantin Vicol.

O prietenie cum rar mi-a fost dat să aud sau să văd!


CONSTANTINE, CONSTANTINE...
09-04-2018 scris de Lucian Cristea
http://timpul.info/articol/18435/constantine-constantine.html

La ora la care scriu aceste rânduri, este două noaptea, într-un studio dintr-un hotel din Balcic, sunt copleșit de povestea a doi prieteni, poveste care, cu siguranță, cândva, ar putea deveni legendă.

Din când în când, mă opresc și privesc în largul mării zbaterea unui far de noapte. Doamne, cum se mai agită el să rămână drept la datorie, înfruntând valurile! Din fericire, nu este cazul. Un caz banal, o furtună lângă mal...

Prietenia dintre doi bărbați adevărați m-a impresionat până la lacrimi! De aceea, parafrazând un cunoscut șlagăr, eu primăvara nu pot să dorm...

Și, în mod deosebit, sacrificiul și devotamentul unuia dintre ei... De luni de zile, de când bunul său prieten Sever a căzut la pat, fiind grav bolnav, Constantin Vicol bate drumul dintre Brăila și Curtea de Argeș, pentru a fi din toate punctele de vedere alături de cel pe care îl prețuiește nespus de mult...

Pentru Vicol, sărbătorile de orice fel nu mai reprezintă un motiv de bucurie, dar respectă semnificația lor religioasă. Și anul acesta, când toată lumea își făcea planuri cum și unde să petreacă Paștele, Vicol parcurgea din nou, pentru a câta oară oare?, drumul către Curtea de Argeș! Niciodată, dar niciodată, de când prietenul său este bolnav, nu și-a permis altă destinație! Desigur, cu excepția testelor medicale efectuate la București și Brașov, când a ajutat la transportarea acestuia. Și de Crăciun, ca și acuma, de Paște, Vicol a refuzat invitațiile primite, preferând să fie alături de prietenul său!

La Balcic, gazdele noastre de la hotelul Helios au organizat, duminică, o petrecere. Oameni plăcuți, chipuri zâmbitoare, români petrecăreți...Într-un cuvânt, o altă lume. Privindu-i pe cei care se distrau, ca și cum ar fi fost ultima zi din viața lor, m-a dominat întreaga seară chipul blajin și gînditor al lui Vicol, pe care îl cunosc destul de bine.

Vorbisem cu el în timpul zilei la telefon. Era trist și gânditor. Am înțeles că zilele prietenului său sunt numărate...
A fost prima convorbire telefonică dintre mine și Vicol în care amândoi am vorbit foarte puțin. Aveam impresia că ne numărăm reciproc, după regula unui orologiu, bătăile inimii. El pe ale mele, eu pe ale lui. Simțeam cum își mușcă buzele ca să nu izbucnească în plâns. Iar eu, în această situație, îmi căutam cu disperare cuvintele.

Ce să-i spun? Cum să-l îmbărbătez? Ce să fac? A fost cea mai lungă convorbire telefonică din viața mea în care nu am spus nimic, dar am înțeles prea bine drama prin care trece Constatin Vicol.

Și îmi vine în minte superbul cântec: “Constantine, Constantine...”, cu tot năduful de care suntem în stare atunci când suferim pentru cineva drag... Și așa îmi vine câteodată...

Frați cu codrul, cinstiți slujitori ai pădurilor, Vicol și prietenul său, Sever, nu pot fi despărțiți niciodată, sufletește vorbind, unul de celălalt. Povestea celor doi prieteni , Vicol și Sever, povestea codrilor nemuritori. Ea a fost țesută de destinul comun, până la un punct, la Curtea de Argeș, deloc întâmplător, în vecinătatea celor mai nobile figuri ale neamului românesc.

Am avut în față, zilele acestea, tabloul complet al existenței noastre efemere pe pământ. Balcicul bulgăresc cu serbările sale galante și nepăsarea celor care se gândesc doar la belșugul lor personal, și durerea ascunsă a doi bărbați adevărați care par să se fi contopit într-un monument al prieteniei veșnice.

Căci, îmi permit să trag o concluzie, ce este mai frumos și mai nobil decât prietenia dintre doi mari iubitori ai naturii?

La Balcic, așteptând primele ore izbăvitoare ale dimineții, pentru că nu suport nopțile, ascult vuietul mării. E ca și cum eu și Vicol ne-am număra din nou reciproc bătăile inimii.

Alină-i, Doamne, durerile bunului Sever!

În fine, e dimineață. Pe plajă au apărut primii pescăruși gălăgioși. Uneori, răsăritul și apusul soarelui se contopesc într-o singură lacrimă.
Constantine, Constantine...


 




jooble.org