Cât despre noi, cei care scriem... Revista EX PONTO(4133)

  Cu un număr dublu,55-56, însumând TEXT/ IMAGINE/ METATEXT, revista de cultură EX PONTO, editată sub egida Uniunii Scriitorilor, propune întâlniri interesante de lectură menite să ne aducă aminte faptul că prima expresie artistică a omului a fost limbajul.

  Convorbirile pontice redau o secvență dintr-un amplu dialog al Rodicăi Lăzărescu purtat cu prozatorul Ovidiu Dunăreanu în revista Pro Saeculum, pornind de la raportul margine-centru când se discută justificat despre literatură. Reținem afirmația cum că „Astăzi, Dobrogea, Constanța nu mai sunt locuri marginale, locuri de exil...“ continuată cu: „Da, sunt de acord că marginea nu are nicio valoare dacă nu tinde spre centru, în ideea de a nu da bir cu fugiții și a te muta cu orice preț la București..., ci în locul unde destinul ți-a hărăzit să viețuiești – în plan profesional, social și scriitoricesc –, să te ridici la cotele unei exigențe și valori maxime, capabile să te impună între cei mai buni.“ Trimiterea la acest „între cei mai buni“, gândesc, este făcută având în vedere două chestiuni și anume, faptul că literatura dobrogeană nu are nevoie de seminarii de abnegație pentru a se afirma, nemaifiind una de provincie, și că revista pe care o conduce de ani buni își justifică prezența în escadra revistelor literare; amintind despre o ipotetică inerție a unora dintre reviste, Dunăreanu punctează faptul că ele pot să descrească și coborî pe măsură ce se depărtează, se rătăcesc în loc să se irige în intimitatea centrului concurențial, fertil: „Lipsa de orizont, atitudinea încruntată, eludarea criticii literare și cultivarea jumătăților de măsură în aprecierea textelor, publicarea cu obstinație numai a autorilor locului, o parte dintre ei mediocrii, limitați și supraevaluați, comentarea cărților scrise numai de ei, infatuarea țâfnoasă, retorica întemeiată pe hiperbolă, toți sunt mari, toți sunt glorioși, toți sunt geniali, pot arunca o publicație în fundătura celui mai jalnic provincialism, chiar dacă ea apare cu surle și tobe în inima Bucureștiului.“
  Cu fragmente din Cântărețul tandrelor iubiri. Viața lui Ovidius Publius Nasso, ultimul roman al binecunoscutului latinist Ștefan Cucu, din care citez la întâmplare, (amintindu-mi în acest context celebra frază a lui Wilde care spunea: „Toți oamenii se nasc regi și mor în exil“), debutează secțiunea TEXT: „Dar, până va sosi epistola salvatoare, Publius trebuia să trăiască aici, între greci și geți. Începuse să se obișnuiască, treptat, cu viața aspră, modestă de aici, lipsită de confort, de binefacerile civilizației. Dacă, la început, îi privise pe locuitorii Tomisului cu neîncredere, cu suspiciune, chiar cu un anumit aer de superioritate, cu timpul îi vedea ca pe niște oameni mai rudimentari, dar cumsecade, gata să-ți sară în ajutor.“

Daniela Varvara reconstituie, cu acribie, la centenar, un portret poetic: Valeriu Cristea, al cărui eu liric încearcă a-l descifra lecturând poemele recentei antologii, Cântece de zgură, îngrijită de Ion Lazu. Încremenitele coșmaruri, așa cum se dezvăluie ele în literatura rezistenței anticomuniste, sunt readuse în atenție prin demersul publicistic al Anastasiei Dumitru la cartea „Jertfe din munți“, (rezistența anticomunistă din Munții Țibleșului), dedicată de Mircea Dobre părinților săi cărora le-a provocat, fără voia lui, suferință din momentul în care a ales calea luptei anticomuniste și a infernului închisorilor de la Gherla și Aiud. Gheorghe Filip răspunde rubricii revistei care a extras, dintr-o mai amplă reflecție antică doar această afirmație înflăcărată, Cogito, ergo sum, cu proza Întoarce-te, scrisă cu gândul, probabil, la abolirea uitării unui prieten apropiat sau chiar cu gândul la sine... Dispensându-mă de raportarea la spațiu, dar nu și de aceea la timp, după ce îl citez pe autor adresându-i-se unei ființe imaginare: „Nu te-o fi supărat că un filozof a dat de veste lumii că ai murit... Poate că filozoful acela, în fulgerarea unei clipe văzuse lunga agonie care avea să urmeze anunțatei tale morți... „Poate trebuia să mai dai o șansă creației tale, în care s-a stins și ultima pâlpâire a paradisului pierdut.“, cred că pot adăuga, în completare, din proza scurtă Moartea lui Eduard Lear a lui Donald Barthelme, această invitație (dincolo de unda de umor): „Moartea lui Eduard Lear a survenit într-o duminică dimineață de mai... Invitațiile fuseseră trimise cu mult timp înainte. Ele sunau astfel: „Domnul Eduard LEAR/ Scriitor absurd și pictor peisagist/ Ar fi onorat să participați la DECESUL său...“ Vă puteți închipui ce-au simțit destinatarii în acel moment. Scumpul nostru prieten. Se pregătește să ne părăsească. Domnul Lear care ne-a delectat de atâtea ori“.
  Pe Inscripții dobrogene, istoricul literar Nicolae Scurtu își face propriile Însemnări despre revista Analele Dobrogei care apărea la Constanța între 1920-1924 și la Cernăuți, 1924-1938, oferind cititorilor inedite scrisori ce conțin informații literare, culturale și politice din anii ’30 ai secolului trecut, dintre directorul Constantin Brătescu și viitorul său colaborator Lucian Predescu, dar și unele epistole dintre același Constantin Brătescu și Vasile Pârvan sau I.E. Torouțiu. Poezia îi are ca semnatari pe Adela Popescu, Cristiana Eso (Limoges – Franța), Ileana Bâja, Ion Roșioru. Din literatura universală este prezentat, în traducerea lui Luan Topciu, albanezul Ilirian Zhupa, unul dintre cei mai cunoscuți poeți ai generației ’80. Paginile de aforisme îi aparțin lui Ionuț Caragea.
  Proza îi are ca semnatari, cu Ultima scrisoare, pe Carol Feldman (Israel), pe Ioan Florin Stanciu, cu proza scurtă fumegând de umor, Instant karma și pe Liviu Lungu, cu În aminirea „Bunului Traian“.

O relatare despre Tabăra de pictură Topalul din vara trecută, cu două ecouri ale sale, în scris și în imagini, ulei pe pânză sau acuarelă, îi are ca semnatari pe artiștii plastici constănțeni Florin Ferendino, Laura Nistorescu-Seniuc, Niță Manolescu, Constanța Dănilă, Iolanda Manolescu, Loretta Băluță, Nicolaie Morărescu, Alex Baciu și Aurelian Broască.
  METATEXTUL se deschide cu tema călătoriei. Ana Mitru, în eseul Homo viator – între oglinzile orientale pornește de la Epopeea lui Ghilgameș, însă nu cu o abordare fundamental filosofică sau religioasă, de felul celei cunoscute la vechii egipteni care converteau mitul călătoriei în neuitarea marelui nume, cel adevărat, al propriei identități, pe când al doilea nume, cel de toată ziua, se pierdea odată cu moartea trupească, ci cu aceea proprie simțului comun care să faciliteze învățături umaniste prin câteva texte: poemul gnostic, Imnul perlei – căutarea mântuirii, volumele Călători străini despre Țările Române, cu note din veacul al XVII-lea semnate de sirianul Paul din Alep și istoricul și geograful musulman, Evliya Çelebi, de la care ne-au ramas și evocări privind Dobrogea, dar și Jurnalul de călătorie în China plus Descrierea Chinei, ale diplomatului român Nicolae Milescu. Tot la Dobrogea și toposurile sale rămâne și Titi Damian, dar în alt registru, spre a ilustra mulțimea de lumi imaginare ce dau identitate unor personaje din romanul lui Ovidiu Dunăreanu, Lumina îndepărtată a fluviului, (o ediție revăzută și adăugită vom avea anul acesta), personaje care regretă, prin vocile expresive narative ale autorului, construite sub imperiul hazardului în Istorisiri din Condica marilor și micilor praznice, pierderea a ceva ce n-au avut: puterea transmigrației, adică posibilitatea sufletului de a călători dintr-un trup în altul. În ideea celor spuse, ele par că-și mărturisesc, dintr-o înțelepciune de tip oniric, faptul că ar fi rămas ,,lipite“ de doctrinele lui Pitagora și Platon referitoare la această transmigrație, proslăvind progresul sufletului infinit. Reamintesc faptul că romanul a fost nominalizat în 2015 de către Uniunea Scriitorilor, la premiul Cartea anului, secțiunea proză.
  Sub marca Poeți contemporani, Mădălina Stoica examinează poezia din două cărți ale Iuliei Pană invocând, cu o corectă aplicare, câteva cauze ale firii care le-a generat. Paginile de Istorie literară, și ele gândite ca o viitoare carte ce va însuma gânduri, reflecții, mărturisiri lumești vrednice de pomenire din existența unor scriitori constănțeni contemporani, cunoscuți pe vremea când lucra ca redactor la revista TOMIS, sunt semnate de criticul literar Gabriel Rusu; ele îl aduc în atenție pe Radu Șuiu, poet și traducător, „...preocupat de măririle și decăderile omescului“, ,,...imagist în strategia discursului.“ Despre biografia romanțată a lui Ovidius – Cântărețul tandrelor iubiri. Viața lui Publius Naso – semnată de specialistul în literatura antichității greco-latine, profesorul doctor Ștefan Cucu, scrie aplicat Constantin Cioroiu. Experiența sa de narator descoperă printre paginile cărții și această intonație a destinului lui Ștefan Cucu: „...și n-ar fi exagerat să spunem că Publius Naso și opera sa constituie un pretext creator spre a-și exprima propria propensiune pentru glorificarea iubirii, însă asemenea sulmonezului, nu una platonică, ci una completă, împlinită și înnobilată de aura tandreței“.

  Cronici despre poezia de azi semnează Nastasia Savin și Ionel Bota, lecturând volumele Luciei Cuciureanu, O sută de kilometri mai la nord și Lasă apa să curgă. Filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România este prezentă (cronologic) cu profilul unui poet: Dan Ioan Nistor; sunt reproduse, în acest sens, scurte pasaje din cronici prilejuite de apariția unor volume de poeme, începând din anul 2000. Arheologia dobrogeană, cum ne-a obișnuit de ceva timp, îl are ca titular de rubrică pe Radu Petcu, de această dată cu o nouă incursiune însoțită de plănși plus o bibliografie amănunțită la activ asupra cetății Ulmetum, în materialul Istoricul cercetărilor arheologice la Ulmetum (Scythia Minor). De la izvoarele antice din primul secol creștin la primele semnalări moderne din secolul XIX, de la Vasile Pârvan la A. Panaitescu și Adrian Rădulescu, cercetătorul semnalează, în comentariu propriu, unele dintre cele mai importante trimiteri la existența acestei cetăți dobrogene încheind cu emoționanta mărturisire a lui Vasile Pârvan și anume, că a dat „țerii prima cetate antică desgropată și publicată.“
  Stoica Lascu inaugurează, prin citatul „Starea noastră de veghe: Transilvania“, serialul dedicat Centenarului Unirii, avându-l ca reper întelectual pe unul dintre cei mai importanți istorici și cărturari contemporani, membru al Academiei Române, profesorul Ioan-Aurel Pop, rectorul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj, invitând cititorul actual să ia în serios volumul Istoria Transilvaniei, ,,o nouă sinteză a istoriei Transilvaniei ce fructifică, la un nivel științific superior, rezultatele istorice române și, deopotrivă, străine“, precum și seria de articole și eseuri editate, îndreptățit, sub titlul (un fel operație a spiritului), „Transilvania, starea noastră de veghe.“ ,,Cultura românească, învățată în școală din perspectivă istorică, a spus același reputat academician în discursul din cadrul sesiunii organizate de Academia Română cu prilejul Zilei Culturii Naționale – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau |Coșbuc n-au scris ca Jacques Prévert sau Egdar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea“. O carte începe să existe atunci când este deschisă, nu-i așa?
  Balcanistica lui Nistor Bardu aduce în atenție Aspecte ale influenței limbii turce asupra dialectului aromân exemplificând, cu ajutorul câtorva cărți de referință, prezența în lexicul aromânei a numeroase cuvinte de origine turcă dar și elenă. Cât privește Vocile euxine, ca final al prezentării revistei EX PONTO, poemul Alexandrei Botoșanu merită citat: Cred că doar clipa/ în care-am zămislit/ cu penița fiicei mele/ această brazdă de cer/ va rămâne după mine,/ peste tic-tac-ul mistuit de zvâcnetul tâmplei./ Poate ea, adunându-mă-n poeme-lujer,/ întrebându-se care dintre vânturi/ a prăbușit copacii din frunze,/ va ști că numai versul îngenunchiat/ în inima-mi/ penița în poziție de scris o mai poate ține.