POVEȘTILE CAILOR DE LA LEPȘA(4891)

Am petrecut sărbătorile pascale și ziua de 1 Mai la Lepșa, la 75 de kilometri de Focșani. Practic, după mulți ani, am revenit aici din mai multe considerente:

1. Prima oară am nimerit la Lepșa din întâmplare. Habar nu aveam că există în România o localitate cu un asemenea nume. M-a sunat sora mea, care se afla acolo, cu mai mulți prieteni, în vacanță, și mi-a povestit la telefon cum plouă. De fapt, auzeam în receptor muzica inegalabilă a stropilor de ploaie.

Ador ploaia, în ipostazele ei diferite, înger și demon, tovarăș de drum, povestitor și ghid sentimental. În clipa aceea, mi-am amintit de momentele în care, fiind alături de femeia iubită, ascultam, cum bătea ploaia în geam.

Aveam impresia că Fred Astaire, în formă de zile mari, dansează pe pervaz și cântă în ploaie...

Ador ploaia, pentru că, atunci când eram singur pe lume, mă asculta cu răbdare până la capăt. Îmi ținea de urât sau îmi cânta ca să adorm!

Cine? Eu? Un insomniac notoriu ?  

Pentru că nu mai mă căuta nimeni, nici măcar la telefon cu taxă inversă, uitasem cum se face o conversație cu cineva. Uneori, exersam la oglindă, dar totul era fals.

Nimeni nu este mai sincer ca ploaia! Am simțit că mă cheamă la ea și am plecat la Lepșa.

Era anul în care un medic din Oradea mă sfătuia să nu mai bat țara de-a lungul și de-a latul ei și să stau cuminte acasă să aștept moartea, care, după spusele lui, urma să sosească în mai puțin de trei luni de  zile…

2. Am fost un norocos. Încă de la prima mea vizită la Lepșa am avut parte de cele mai frumoase ploi din viața mea. Cu mult mai romantice față de cele de la Sâmbăta de Sus, ploi scurte, dese și reci.

Ador ploile mocănești de la Lepșa și ținuta impecabilă a munților. E drept, nu prea înalți, dar care impun respect...

Ce minunat este când, dimineața, deschizând fereastra larg, primești binecuvântarea munților!

3. Cât de curând, mă voi retrage aici.

Sufletul meu călător vrea să hoinărească și dincolo de hotarele vieții. Nu trebuie să vă sperie niciodată apusul…

4. Am revenit la Lepșa de dorul unui minunat cal alb. Pe parcursul primei mele șederi aici mă întâlneam în fiecare zi, fix la ora 17, în dreptul cabanei unde eram cazat, cu un minunat cal alb. Se oprea aproape de mine, preț de câteva secunde, mă privea scurt, dar expresiv, cum numai un cal poate face chestia asta, după care își continua drumul…

Timp de peste două săptămâni, nu am lipsit de la nici o întâlnire! Eram curios să aflu de unde vine și unde se duce. Cum se face că era la fel de punctual ca un neamț autentic și respecta traseul cu strictețe, chiar cu riscul de a fi trecut printr-un zid!

Am fost, recunosc, tentat să-l urmăresc, dar am realizat foarte repede că nu se merită să aflu mai mult decât mi-a hărăzit destinul.

În fine, reîntâlnirea cu calul alb, care m-a recunoscut imediat, a fost impresionantă până la lacrimi, dar fiecare trăind bucuria revederii în felul lui…

Practic, întregul episod nu s-a derulat ca o revedere, ci ca un rămas bun definitiv…

Trebuia să o facem și pe asta...De aceea, am revenit la Lepșa.

5. S-a întâmplat deseori să trăiesc astfel de momente emoționante și enigmatice.

La lacul Sfânta Ana, s-a apropiat de mine un tânăr care mi-a spus: “Cine își spală astăzi mâinile în lac nu moare anul ăsta!” Bineînțeles că i-am urmat imediat sfatul.

După un an, ne-am reîntâlnit la Balvanyos. A trecut pe lângă mine și mi-a făcut cu ochiul. Figura lui părea să spună: “Ce zici? Am avut dreptate?”

6. Tot la Balvanyos, în drum spre lac, mi-a tăiat calea o bătrânică nespus de frumoasă, cu chipul luminat de o bunătate ireală, părul alb, dar nu acel alb al bătrâneții, zâmbitoare, îmbrăcată șic cu o costumație ungurească. Ținea într-o mână un coș plin cu kurtos calacs. Am cumpărat și eu unul, după care am vrut să-i ofer niște bani în plus. M-am temut însă că o să o jignesc și atunci i-am cumpărat toată marfa cu coș cu tot...

La exact un după acest episod, am reîntâlnit-o în exact același loc. O secundă, admirându-i pletele albe, am avut senzația că a trecut prin fața mea frumosul meu cal alb de la Lepșa...

7. Anul acesta, la Lepșa, am fost oaspeții părintelui Irinel, în pensiunea căruia am petrecut Paștele într-o atmosferă deosebită, la o masă bogată și binecuvântată.

În prima dimineață, oarecum misterios, părintele Irinel mi-a spus să-l însoțesc la o întâlnire foarte importantă cu un om de afaceri neamț pe nume Herman! Inițial, deplasându-ne într-o poeniță, nu prea am înțeles eu despre ce este vorba, dar, ca să nu-l refuz, am acceptat invitația.
După ce am ajuns într-un loc de basm, părintele a început să fluiere de câteva ori scurt. Atunci am văzut venind dintr-un colț al poieniței, într-un trap superb, ca la dresaj, o frumusețe de armăsar negru care s-a oprit cu botul direct în mâinile părintelui Irinel.

Acesta s-a întors către mine zâmbind și a spus: „Vă fac cunoștință cu domnul Herman!”

Și când te gândești că nici nu se uscaseră bine lacrimile dedicate minunatului cal alb din cealaltă parte a stațiunii Lepșa...