CONSTANȚA. Astăzi, la Teatrul Danovski, baletul CENUȘĂREASA, pe muzică de Prokofiev și Massenet, în coregrafia lui Horațiu Cherecheș(4850)

ASTĂZI, Duminică - 9 aprilie 2017, de la ora 19.00 (până la 20.45), Teatrul Național de Operă și Balet "Oleg Danovski" - CONSTANȚA prezintă, la sediu (strada Mircea-cel-Bătrân, nr. 97A; intrarea publicului: bulevardul Tomis), spectacolul cu BALETUL (în două acte):

"CENUȘĂREASA", pe muzică de Serghei Sergeyevich PROKOFIEV ("CENUȘĂREASA" Opus 87, 1940-44, U.R.S.S.) și Jules Émile Frédéric MASSENET ("CENDRILLON", 1899, Paris), după celebra poveste a lui Charles PERRAULT !!!

(Premiera T.N.O.B. din 29 septembrie 2012)

Regie și coregrafie: HORAŢIU CHERECHEŞ.
Scenografie: arh. CĂTĂLIN I. ARBORE.
Asistent coregrafie: Monica Cherecheş
Regie culise/tehnică: Georgică Râpă.

Solişti: IRINA GANEA MIHAIU, ADRIAN MIHAIU, LAIMA COSTA, AYAKA KISHI (Japonia), MIHAI PÂSLARU, JIN MIZUTANI (Japonia),
FRANCESCO DE BENEDICTIS (Italia).

ACTUL I
Casa unui nobil. Mama şi cele două fiice ale sale instalate în noul cămin, încearcă să cureţe odaia prăfuită, însă efortul este prea mare pentru ele, astfel că lasă întreaga gospodărie pe umerii surorii vitrege. Fata din prima căsătorie a tatălui trebăluieşte de zor în timp ce mama vitregă şi surorile ei lenevesc toată ziua. Când termină treaba, ea se cuibăreşte în cenuşă într-un colţ al vetrei şi din acest motiv fusese poreclită “Cenuşăreasa”. Sărmana fată nu îndrăzneşte să se plângă tatălui ei pe care îl iubea nespus dar care ştia de frica soţiei. Având un suflet mărinimos, ea îi dă o bucată de pâine cerşetoarei care bate la uşa casei sale.
Apare solul Prinţului care invită toate doamnele la balul organizat de acesta. Entuziasmate peste măsură, mama şi surorile încep să probeze haine şi îi cer tatălui un profesor care să le înveţe să danseze pentru petrecerea de la palat. După lecţia de dans, Cenuşăreasa le ajută să se pregătească, ba chiar se oferă să le aducă oglinda, pudriera şi parfumul pentru a se aranja cum se cuvine.
Mama şi surorile pleacă grăbite spre palat, lăsând casa în grija Cenuşăresei. Deodată se aud bătăi în uşă. Cenuşăreasa deschide şi în încăpere intră cerşetoarea pe care o mai hrănise şi altădată. Dezvăluindu-se de pelerina ponosită, ea se dovedeşte a fi Zâna, naşa Cenuşăresei, care drept răsplată pentru bunătatea ei, o va ajuta să meargă la bal. Ea cheamă cele patru anotimpuri: Primăvara îi oferă coroniţa, Vara îi dăruieşte rochia de bal, Toamna aduce un dovleac pe care Zâna îl transformă într-o caleaşcă minunată şi Iarna îi oferă o pereche de pantofi fermecaţi. Transformată într-o prea frumoasă fată, Cenuşăreasa va avea acum ocazia să meargă la balul mult visat. Zâna îi atrage însă atenţia că vraja se va destrăma la miezul nopţii.

Scena balului. Sosesc invitaţii şi printre ei, surorile şi mama vitregă, împopoţonate şi pline de ele stârnesc priviri ironice. Cei doi cavaleri anunţă intrarea Prinţului care prin farmecul lui cucereşte inima tuturor invitatelor. O muzică suavă anunţă intrarea Cenuşăresei. Este atât de frumoasă încât Prinţul este vrăjit pe loc de misterioasa Prinţesă.
Oaspeţii sunt serviţi cu portocale aduse chiar de invitaţii din Grecia, dar surorile, lacome şi răsfăţate, încep o bătaie pentru portocale păstrându-le doar pentru ele. Prinţul o invită la dans pe Cenuşăreasa spre admiraţia tuturor pentru graţia cu care se mişca. Apoi, ca semn de apreciere, îi oferă eşarfa cu blazonul regal..
Balul este întrerupt de ceasul care bate miezul nopţii. Cenuşăreasa aruncă eşarfa cu blazon primită în dar pentru a nu păstra nici o dovadă care să o descopere că a participat la bal, şi fugind, pierde unul dintre pantofi. Găsindu-l, Prinţul îl ridică şi hotărăşte să o caute pe aleasa inimii sale oriunde ar fi ea.
Împreună cu cavalerii săi credincioşi, Prinţul ajunge în ţarile tuturor celor care au participat la bal. Nici în Spania şi nici în Orient însă Prinţesa misterioasă nu este de aflat. Zâna cea bună îi întâlneşte şi îi îndrumă spre casa Cenuşăresei.
E dimineaţă. Cenuşăreasa se trezeşte încă visând la scena balului. Nu le bagă în seamă pe surorile care o înghiontesc cu răutate. Tatăl Cenuşăresei vine să le anunţe că soseşte Prinţul însoţit de cavalerii săi. Surorile şi mama vitregă, surprinse nearanjate, încearcă să se gătească în grabă pentru primirea Prinţului. La sosirea Sa, tatăl îi prezintă doamnele casei. Ele încearcă pe rând pantoful delicat de prinţesă însă niciuneia dintre ele nu i se potriveşte. Deodată, Prinţul zăreşte eşarfa cu blazonul regal care îi fusese furată şi supărat peste măsură, le ceartă pe cele două surori pentru fapta lor ruşinoasă. Vrând să aplaneze conflictul, tatăl o prezintă Prinţului pe cea de a treia fiică: Cenuşăreasa. Aceasta încearcă pantoful care i se potriveşte de minune şi astfel, Prinţul îşi găseşte aleasa inimii sale. El o duce la Palat, unde vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.
În sala mare a Palatului, invitaţii, printre care şi mama vitregă împreună cu fiicele sale, sărbătoresc nunta Prinţului şi a Cenuşăresei.

„CENUȘĂREASA”, după povestea lui Charles PERRAULT - Versiuni coregrafice celebre:
Enrico Cecchetti și Lev Ivanov, Rostislav Zaharov, Frederick Ashton, Rudolf Nureev, Aleksei Ratmanski s.a.

" "CENUȘĂREASA" (în franceză "Cendrillon") este un basm popular, ce întrupează elementul de mit al opresiunii nedrepte, urmată de triumf și răsplată.
Se cunosc mii de variante ale basmului, în toată lumea !
Personajul principal este o fată tânără ce trăiește într-o situație nefericită, și al cărui noroc se schimbă. Însuși cuvântul cenușăreasă a ajuns, prin analogie, să însemne „persoană ale cărei calități sunt nerecunoscute, sau care primesc recunoaștere după o perioadă de obscuritate și neglijare”.
Povestea populară a Cenușăresei influențează cultura populară internațională, fiind transpusă în alte opere artistice prin elemente de acțiune, aluzii și motive.

Originile și istoria

Tema Cenușăresei ar putea să fi apărut încă din antichitatea clasică: Istoricul grec Strabon (Geographica Cartea 17, 1.33) a consemnat în secolul I e.n. povestea fetei greco-egiptene Rhodopis, considerată a fi cea mai veche versiune a poveștii. Servitoarea Rhodopis („fata cu obraji roșii”) își spală hainele într-un pârâu, obligată fiind de celelalte servitoare, care au plecat la un eveniment organizat de faraonul Amasis. Un vultur îi ia sandaua cu trandafiri și o lasă la picioarele faraonului în orașul Memphis; el cere apoi femeilor din regatul său să probeze sandaua pentru a vedea cui i se potrivește și Rhodopis este singura care o poate încălța. Faraonul se îndrăgostește și se căsătorește cu ea. Povestea reapare ulterior la Aelian (ca. 175–ca. 235), ceea ce arată că tema Cenușăresei a rămas populară în antichitate.
O altă versiune a poveștii, Ye Xian, a apărut în Yǒuyáng Zázǔ de Tuan Ch'eng-Shih în preajma anului 860 e.n. Aici, fata frumoasă și harnică se împrietenește cu un pește, reîncarnarea mamei ei, omorâtă de mama vitregă a fetei. Ye Xian păstrează oasele, care au proprietăți magice, și ele o ajută să se îmbrace potrivit pentru un festival. Când ea își pierde papucul după plecarea în grabă, regele o găsește și se îndrăgostește de ea.
Câteva variante diferite ale poveștii apar în O mie și una de nopți, toate tratând tema fetei celei mici hărțuită de surorile invidioase. În unele dintre acestea, este vorba despre un tânăr care are doi frați. Una dintre povești, „Judar și frații săi”, se îndepărtează de la finalurile fericite ale altor variante, terminându-se în schimb tragic, fiul cel mai mic fiind otrăvit de frații mai mari.
O altă veche poveste a Cenușăresei provine din Japonia. În aceasta, Chūjō-hime fuge de la mama sa vitregă cu ajutorul unor călugărițe budiste, și se alătură mănăstirii lor.
Cea mai veche poveste europeană cu această temă este „La Gatta Cenerentola” sau „Pisica cenușăreasă” care apare în cartea "Il Pentamerone" a culegătorului italian de basme Giambattista Basile în 1635. Aceasta versiune a stat la baza versiunilor ulterioare publicate de autorul francez Charles Perrault și de frații Grimm germani. (în versiunea fraților Grimm, nu apare zâna cea bună, spiritul mamei adevărate fiind reprezentat de două păsări din copacul de lângă mormântul mamei.)
Oliver Herford a ilustrat zâna cea bună pe baza versiunii Perrault
Una dintre cele mai populare versiuni ale basmului a fost cea scrisă de Charles Perrault în 1697. Popularitatea poveștii sale s-a datorat faptului că Perrault a adăugat în poveste dovleacul, zâna cea bună și pantofii de sticlă. Se credea, în mod eronat, de către vorbitorii de engleză, că în versiunea lui Perrault, Cenușăreasa poartă cizme de blană („pantoufle en vair”), și că atunci când s-a tradus povestea în engleză, vair a fost confundat cu verre (sticlă), și că povestea a rămas așa. Teoria cizmelor de blană a fost însă infirmată.
O altă versiune celebră a fost consemnată de frații Jacob și Wilhelm Grimm în secolul al XIX-lea. Povestea se numește Aschenputtel iar ajutorul vine din partea copacului de pe mormântul mamei. În această versiune, surorile vitrege încearcă să păcălească prințul, tăindu-și părți din picior pentru a face pantoful să se potrivească. Prințul este informat de doi porumbei care scot ochii surorilor vitrege, făcându-le cerșetoare oarbe pentru toată viața lor. "

(Sursa: "WIKIPEDIA, enciclopedia liberă")

" Serghei Serghievici PROKOFIEV (rusă: Сергей Сергеевич Прокофьев (n. 23 aprilie 1891 – d. 5 martie 1953) a fost un compozitor, pianist și dirijor rus, care a stăpânit numeroase genuri muzicale și este adesea considerat unul dintre cei mai importanți compozitori ai secolului XX !
A compus lucrări într-o varietate de genuri, inclusiv opere, balete, simfonii, concerte, muzică de cameră și muzică de film.
Absolvent al Conservatorului din Sankt Petersburg, Prokofiev și-a făcut un renume de compozitor-pianist avangardist, devenind cunoscut pentru o serie de lucrări disonante și virtuoze pentru instrumentul său și prin primele sale două concerte pentru pian. Primul succes al lui Prokofiev în afara arealului pianistic a fost lucrarea orchestrală Suita scită, o suită ce cuprindea muzică ce Prokofiev a compus-o inițial pentru un balet comandat de Serghei Diaghilev. Diaghilev a comandat încă trei balete din partea lui Prokofiev: Bufonul, Pasul de oțel și Fiul risipitor - care la vremea producțiilor originale aveau un succes răsunător. Totuși, cel mai mare interes al lui Prokofiev a fost opera și a compus câteva asemenea lucrări, inclusiv Jucătorul și Îngerul de foc. Un succes al lui Prokofiev în acest gen a fost Dragostea celor trei portocale, compusă pentru opera din Chicago dar montată ulterior și în Europa și Rusia.
După Revoluția Rusă din 1917, Prokofiev a părăsit Rusia, având binecuvântarea oficială a ministrului sovietic Anatoli Lunacearski (!) și s-a stabilit în Statele Unite, apoi în Germania și la Paris, perioadă în care s-a căsătorit cu cântăreața spaniolă Carolina Codina, cu care a avut doi copii. Datorită situației economice tot mai precare din Europa, Prokofiev a revenit în Rusia, în 1936. A avut un succes în această țară - în special cu Locotenentul Kijé, Petrică și lupul, Romeo și Julieta și, poate cel mai important, cu Alexandr Nevski. Invazia nazistă a Uniunii Sovietice l-a determinat să compună cea mai ambițioasă lucrare a sa, opera Război și pace, după romanul lui Lev Tolstoi. În 1948 Prokofiev a fost acuzat de "formalism anti-democratic", fapt ce l-a forțat să compună muzică stalinistă cum ar fi oratoriul De strajă păcii. Totuși, s-a bucurat de sprijin personal și artistic din partea noii generații de interpreți ruși, inclusiv Sviatoslav Richter și Mstislav Rostropovici.

Biografie

Compozițiile din copilărie

Prokofiev s-a născut în 1891 în Sontsovka (astăzi Krasne în Regiunea Donețk din estul Ucrainei), o zonă rurală izolată din Guvernoratul Yekaterinoslav a Imperiului Rus. Tatăl său, originar din Moscova, era un inginer agricol iar mama sa a fost descrisă de Reinhold Glière ca fiind "o femeie înaltă cu ochi magnifici și inteligenți...care știa să creeze în jurul ei o atmosferă caldă și naturală". După ce și-a pierdut două fiice s-a dedicat muzicii și petrecea două luni pe an la Moscova sau Sankt Petersburg luând lecții de pian. Serghei Prokofiev a fost inspirat după ce și-a auzit mama exersând seara la pian - în special lucrări de Chopin și Beethoven - și a compus prima sa compoziție pentru pian la vârsta de cinci ani, un "Galop indian" care a fost scris pe partitură de mama sa. La vârsta de șapte ani a învățat să joace șah. La fel ca și muzica, șahul va rămâne o pasiune pentru Prokofiev și a devenit prieten cu campionul mondial la șah José Raúl Capablanca, pe care l-a învins într-o partidă demonstrativă în 1914, și pe Mihail Botvinnik. La vârsta de nouă ani a compus prima sa operă, Uriașul, precum și o uvertură și alte piese.

Studiile și primele lucrări controversate
În 1902, mama lui Prokofiev l-a cunoscut pe Serghei Taneiev, directorul Conservatorului din Moscova, care a sugerat inițial ca Prokofiev să înceapă să ia lecții de pian și compoziție de la Alexander Goldenweiser. Când Taneiev a fost incapabil să aranjeze acest lucru, a reușit să îl convingă pe compozitorul și pianistul Reinhold Glière să petreacă vara anului 1902 la Sontsovka învățându-l pe Prokofiev. Aceste prime serii de lecții au culminat, la insistențele tânărului Prokofiev în vârstă de 11 ani, cu încercarea sa de a compune o simfonie. Glière a vizitat Sontsovka și vara anului următor pentru a continua lecțiile. Decenii mai târziu, când Prokofiev a scris despre lecțiile cu Glière, a lăudat calitățile sale de profesor dar a fost nemulțumit de faptul că Glière i-a prezentat structura frazală "pătrățoasă" și modulații convenționale pe care ulterior trebuia să le uite. Cu toate acestea, având cunoștințele teoretice necesare, Prokofiev a început să experimenteze cu armoniile disonante și timpii neconvenționali într-o serie de piese scurte pentru pian, punând astfel bazele propriului său stil muzical.
După o vreme mama lui Prokofiev și-a dat seama că izolarea din Sontsovka îngrădea dezvoltarea sa muzicală dar părinții săi au ezitat cu privire la începerea carierei muzicale a fiului lor la o vârstă atât de mică. În 1904 Prokofiev și mama sa au vizitat Sankt Petersburg pentru a analiza posibilitatea mutării acolo pentru studii. Au făcut cunoștință cu Alexandr Glazunov, un profesor la Conservator, care a cerut să îl întâlnească pe Prokofiev. Glazunov a fost atât de impresionat încât i-a cerut mamei sale ca fiul ei să se înscrie la Conservatorul din Sankt Petersburg. Până în acest moment Prokofiev a compus încă două opere, Insulele pustii și Chef în timpul ciumei, și lucra la a patra, Undine. A trecut testele preliminare și a fost acceptat la Conservator în același an.
Cu câțiva ani mai tânăr decât majoritatea colegilor săi, era văzut ca fiind un individ excentric și arogant și își exprima adesea nemulțumirea cu privire la ore, pe care le vedea ca fiind plictisitoare. În această perioadă a studiat, printre alții, cu Alexander Winkler, Anatoli Liadov, Nikolai Tcherepnin și Nikolai Rimsky-Korsakov. A fost coleg cu compozitorii Boris Asafyev și Nikolai Miaskovski, ultimul devenindu-i prieten apropiat pe viață.
Ca membru al scenei muzicale din Sankt Petersburg Prokofiev și-a creat reputația de rebel muzical, primind laude pentru compozițiile sale originale pe care le interpreta el însuși la pian. În 1909 a absolvit cursurile de compoziție cu note neimpresionante. A continuat să studieze la Conservator, studiind pianul cu Anna Yesipova și dirijatul cu Nikolai Tcherepnin.
În 1910 a murit tatăl lui Prokofiev iar sprijinul financiar al lui Serghei a încetat. Din fericire a început să își creeze un renume ca și compozitor, deși provoca adesea controverse din cauza lucrărilor sale avangardiste. De exemplu, Sarcasmurile pentru pian, Op. 17 (1912) utilizează intens politonia, iar Studiile, Op. 2 (1909) și Patru piese, Op. 4 (1908) sunt lucrări foarte cromatice și disonante. În această perioadă a compus primele sale două concerte pentru pian, ultimul creând un scandal la premiera din 23 august 1913. Conform unui spectator, publicul a părăsit sala exclamând "La naiba cu muzica asta futuristă! Și pisicile de pe acoperiș fac muzică mai bună!", deși moderniștii erau în extaz.
În 1911 a primit ajutor de la celebrul muzicolog și critic rus Alexandr Ossovski care a scris o scrisoare publicistului muzical Boris P. Jurgenson care i-a oferit lui Prokofiev un contract. Prokofiev a făcut primul său drum în străinătate în 1913, călătorind la Paris și Londra unde a cunoscut Ballets Russes a lui Serghei Diaghilev.

Primele balete

În 1914, Prokofiev și-a încheiat cariera de la Conservator, participând la un concurs "bătălia pianelor", o competiție pentru cei mai buni cinci pianiști iar premiul era un pian cu coadă Schreder. Prokofiev a câștigat concursul interpretând propriul Concert pentru pian nr. 1. La puțin timp după aceea a călătorit la Londra unde a luat legătura cu impresarul Serghei Diaghilev. Acesta a comandat primul balet al lui Prokofiev, Alla și Lolli dar a respins lucrarea înainte de a fi terminată când Prokofiev i-a adus-o în Italia în 1915. La puțin timp după aceea Diaghliev i-a comandat lui Prokofiev baletul Bufonul. Sub îndrumarea lui Diaghliev, Prokofiev și-a ales subiectul dintr-o colecție de basme ale etnografului Aleksandr Afanasiev. Povestea, despre un bufon și o serie de scamatorii, i-a fost inițial sugerată de Diaghilev lui Igor Stravinski ca un posibil subiect pentru balet iar Diaghilev și coregraful său Léonide Massine l-au ajutat pe Prokofiev în producția baletului. Datorită lipsei sale de experiență în domeniul baletului, Prokofiev a revizuit extensiv lucrarea în anii 1920 după critica detaliată a lui Diaghilev, înainte de prima producție. Premiera baletului a avut loc la Paris pe 17 mai 1921 având un succes masiv și a fost admirată de o audiență ce îi includea pe Jean Cocteau, Igor Stravinski și Maurice Ravel. Stravinski a spus că "este singura lucrare muzicală modernă pe care poate să o asculte cu plăcere", în vreme ce Ravel a numit-o "o lucrare de geniu".

Primul Război Mondial și Revoluția

În timpul Primului Război Mondial Prokofiev a revenit la Conservator ,unde a studiat orga, pentru a evita recrutarea. A compus opera Jucătorul bazată pe romanul cu același nume al lui Fiodor Dostoievski dar repetițiile au fost problematice iar premiera programată pentru 1917 a trebuit să fie anulată din cauza Revoluției din Februarie. În vara acelui an Prokofiev a compus prima sa simfonie, Clasica. Acesta este titlul pe care el l-a dat simfoniei compusă într-un stil pe care, conform lui Prokofiev, l-ar fi utilizat Joseph Haydn dacă ar fi trăit în acea perioadă.[28] Este mai mult sau mai puțin în stil clasic dar incorporează multe elemente muzicale moderne. În aceeași perioadă Prokofiev a compus și Concertul pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 19, care trebuia să aibă premiera în noiembrie 1917. Premierele acestor lucrări au trebuit să fie amânate până pe 21 aprilie 1918, respectiv 18 octombrie 1923. A trăit o perioadă împreună cu mama sa în Kislovodsk din Caucaz. Deoarece situația politică din țara sa era tot mai dificilă, Prokofiev a decis în 1918 să părăsească Rusia, cel puțin temporar. Nu vedea niciun viitor pentru muzica sa experimentală iar în luna mai s-a îndreptat spre Statele Unite. Înainte de plecare s-a împrietenit cu anumiți Bolșevici precum Anatoli Lunacearski, Comisarul pentru Educație al Poporului, care i-a spus: "Tu ești un revoluționar în muzică, noi suntem revoluționari în viață. Ar trebui să lucrăm împreună. Dar dacă vrei să mergi în America eu nu îți voi sta în cale."

Viața în străinătate

La sosirea sa în San Francisco, după ce a fost interogat de oficialii vamali din Angel Island pe 11 august 1918,[30] Prokofiev a fost repede comparat cu alți exilați ruși celebri (cum ar fi Rahmaninov) și a debutat cu un succes după ce a susținut un concert solo în New York, ceea ce a condus la alte angajamente. A primit în curând un contract, pentru producția operei Dragostea celor trei portocale dar, datorită bolii și ulterior a morții directorului, premiera a fost amânată. Această întârziere este un alt exemplu al ghinionului pe care îl avea Prokofiev în ceea ce privește operele. Acest eșec l-a costat cariera sa americană deorece opera i-a ocupat foarte mult timp. În scurt timp Prokofiev a început să aibă probleme financiare iar în aprilie 1920 a pornit spre Paris, nedorind să revină în Rusia cu un eșec.
Parisul era mult mai bine pregătit pentru stilul muzical al lui Prokofiev. Și-a reluat angajamentele cu producțiile de balet ale lui Diaghilev și a continuat lucrul la diferite compoziții mai vechi lăsate neterminate, cum ar fi Concertul pentru pian nr. 3. Dragostea celor trei portocale a avut în cele din urmă premiera la Chicago pe 30 decembrie 1921 sub bagheta compozitorului.
În martie 1922, Prokofiev s-a mutat cu mama sa în Ettal din Alpii Bavariei unde a stat timp de peste un an pentru a se dedica exclusiv compoziției. Majoritatea acestui interval de timp a fost petrecut lucrând la opera Îngerul de foc, inspirată după romanul cu același nume al lui Valeri Briusov. Lucrările sale din această perioadă au început să fie recunoscute și în Rusia și a primit câteva invitații să revină dar a decis să rămână în Europa. În 1923 s-a căsătorit cu cântăreața spaniolă Carolina Codina (1897-1989), cunoscută sub numele de scenă Lina Llubera[32], înainte să se mute înapoi la Paris.
Acolo câteva dintre lucrările sale, cum ar fi Simfonia nr. 2, au fost interpretate dar s-au bucurat de un succes modest. Totuși simfonia l-a determinat pe Diaghilev să îi comande lui Prokofiev baletul Pasul de oțel, un balet modernist produs cu intenția de a înfățișa industrializarea Uniunii Sovietice. A avut parte de o receptare entuziastă atât din partea publicului parizian cât și din partea criticilor.
Prokofiev și Stravinski și-au reluat prietenia, deși lui Prokofiev nu îi plăceau în mod deosebit lucrările lui Stravinski din această perioadă și s-a sugerat că folosirea de către Prokofiev a textului din lucrarea Simfonia Psalmilor a lui Stravinski pentru a caracteriza invazia Cavalerilor Teutoni din filmul lui Serghei Eisenstein, Alexandr Nevski, a fost cu inteția de a sugera un atac asupra muzicii lui Stravinski. Totuși Stravinski îl admira mult pe Prokofiev, spunând că este cel mai bun compozitor rus al vremii după el însuși.[36]
În jurul anului 1927 situația lui Prokofiev a început să se îmbunătățească. Avea comenzi importante din partea lui Diaghilev și a efectuat turnee în Rusia. În plus, montarea operei Dragostea celor trei portocale în Leningrad a avut un succes foarte important. Alte două opere (printre care Jucătorul) au fost montate în Europa iar în 1928 Prokofiev a finalizat Simfonia nr. 3, care era ușor inspirată după opera sa nejucată Îngerul de foc. Dirijorul Sergei Kusevitsky a numit Simfonia nr. 3 "cea mai bună simfonie de la Simfonia nr. 6 a lui Ceaikovski încoace".
Între 1928 și 1929 Prokofiev a compus ceea ce se va dovedi a fi ultimul său balet pentru Diaghilev, Fiul risipitor, care a avut premiera pe 21 mai 1929 la Paris cu Serge Lafar în rol principal. Diaghilev a murit la doar câteva luni după aceea.
În 1929 Prokofiev a compus Divertimento, Op. 43 și a revizuit Sinfonietta, Op. 5/48, o lucrare începută pe vremea când era student la Conservator. Prokofiev a scris în autobiografia sa că nu înțelegea de ce Sinfonietta era atât de rar interptetată, deși Simfonia Clasica era interpretată peste tot. Mai târziu în acel an și-a accidentat ușor mâinile în urma unui accident de mașină, care l-a împiedicat să interpreteze la Moscova. După ce s-a vindecat a efectuat un turneu de succes în Statele Unite dar și în Europa.
În 1930 Prokofiev a început să lucreze la primul său balet non-Diaghilev, Pe Boristen, Op. 51, a lucrare comandată de Serghei Lifar, care a fost numit prim-balerin al Operei din Paris. În 1931 și 1932, a terminat Concertele pentru pian nr. 4 și nr. 5.
La începutul '30, Prokofiev a început să simtă tot mai mult dorul Rusiei. A mutat tot mai multe premiere și comenzi de la Paris în țara sa natală. O asemenea lucrare a fost Locotenentul Kijé, comandată ca și coloană sonoră pentru un film sovietic. O altă comandă, din partea Teatrului Kirov din Leningrad, a fost baletul Romeo și Julieta; astăzi este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Prokofiev. Totuși, finalul fericit al baletului (contrar finalului lui Shakespeare), a cauzat amânarea premierei lucrării pentru câțiva ani.

Revenirea în Uniunea Sovietică

În 1936, Prokofiev a revenit permanent în Uniunea Sovietică, urmat de familia sa, un an mai târziu. În această perioadă politica oficială a statului cu privire la muzică s-a schimbat: un birou special, Uniunea Compozitorilor Sovietici, a fost înființat pentru a urmări toate activitățile artiștilor. Prin limitarea influențelor străine această politică va cauza izolarea completă a compozitorilor ruși față de restul lumii. Atât Prokofiev cât și Șostakovici au fost bănuiți de "tendințe formaliste". Forțat să accepte aceste circumstanțe noi (orice comentarii ar fi avut în particular despre ele), Prokofiev a compus o serie de lucrări de propagandă (Op. 66, 79 și 89) care erau aprobate în mod oficial de poeți sovietici. În aceeași perioadă Prokofiev a compus muzică pentru copii (Trei cântece pentru copii și Petrică și lupul, printre altele) precum și monumentala Cantata pentru a 20-a aniversare a Revoluției din Octombrie, care a fost interzisă și a avut premiera parțială abia în 1966.
În 1938 Prokofiev a colaborat cu Eisenstein, pentru a compune muzica filmului epic istoric Alexandr Nevski. Pentru această producție Prokofiev a compus una dintre cele mai inventive și dramatice lucrări ale sale. Deși filmul avea o înregistrare audio foarte slab calitativă, Prokofiev a adaptat cea mai mare parte a muzicii într-o cantată pentru mezzo-soprană, orchestră și cor care a fost frecvent interpretată și înregistrată. În tandem cu succesul înregistrat de Alexandr Nevski, Prokofiev a compus prima sa operă sovietică, Semyon Kotko, care trebuia să fie produsă de directorul Vsevolod Meyerhold. Totuși, premiera lucrării a fost amânată deoarece Meyerhold a fost arestat pe 20 iunie 1939 de către NKVD (poliția secretă a lui Stalin) și a fost executat pe 2 februarie 1940. La câteva luni după arestarea lui Meyerhold, Prokofiev a fost "invitat" să compună Zdravitsa (Multă sănătate, tradus uneori drept Glorie lui Stalin) (Op. 85) pentru a sărbători a 60-a aniversare a lui Stalin.
În 1939 Prokofiev a compus Sonatele pentru pian nr. 6, 7 și 8, Op. 82-84, cunoscute astăzi sub numele de "Sonatele de Război". La premierele lucrărilor au interpretat Prokofiev (Nr. 6, 8 aprilie 1940), Sviatoslav Richter (Nr. 7, Moscova, 18 ianuarie 1943) și Emil Gilels (Nr. 8, Moscova, 30 decembrie 1944). Biograful Daniel Jaffé a declarat că Prokofiev, "fiind forțat să compună o evocare glorioasă a nirvanei pe care Stalin dorea ca toată lumea să creadă că el a creat-o" (Zdravitsa), în aceste lucrări a expus "adevăratele sale sentimente". Ca dovadă, Jaffé a indicat faptul că partea centrală a Sonatei nr. 7 se deschide cu o temă bazată pe lied-ul lui Schumann "Wehmut" ("Tristețe", care apare în lucrarea Liederkreis, Op. 39 a lui Schumann). În mod ironic (deoarece se pare că nimeni nu a observat aluzia), Sonata Nr. 7 a primit Premiul Stalin (Clasa a doua) iar Sonata nr. 8 Premiul Stalin Clasa Întâi[43], chiar dacă lucrările au fost ulterior interpretate ca reprezentând felul lui Prokofiev de "a-și exprima ura și frustrarea cu privire la regimul sovietic".

Perioada războiului

Prokofiev avea de gând să compună o operă după romanul Război și pace al lui Lev Tolstoi, când invazia Germaniei asupra Rusiei din 22 iunie 1941 a făcut necesitatea compunerii acestei lucrări urgentă. Lui Prokofiev i-au fost necesari doi ani să compună prima versiune a operei Război și pace. Datorită războiului, a fost evacuat împreună cu un număr mare de artiști, inițial în Caucaz, unde a compus Cvartetul de coarde nr. 2 (Op. 92). În această perioadă, relația sa cu scriitoarea și libretista Mira Mendelson (1915-1968) a dus la destrămarea relației sale cu soția sa Lina, deși cei doi nu au divorțat niciodată în mod oficial. Prokofiev a încercat să o convingă pe Lina și pe cei doi fii ai săi să evacueze Moscova dar ea a ales să rămână.
În perioada războiului restricțiile asupra stilului și cerința ca artiștii să compună lucrări într-un stil "realist socialist" au fost diminuate iar Prokofiev a fost astfel capabil să compună în stilul său propriu. Sonata pentru vioară nr. 1 (Op. 80), Anul 1941 (Op. 90) și Balada băiatului rămas necunoscut (Op. 93) au fost compuse în această perioadă. Unii critici au remarcat faptul că încărcătura emoțională a primei Sonate pentru vioară și a multor alte lucrări ale lui Prokofiev din această perioadă "au de a face mai mult cu Anti-Stalinismul decât cu războiul în sine" și că majoritatea lucrărilor sale târzii "rezonează cu ironiile întunecate și tragice ce pot fi interpretate doar ca fiind critici la adresa represaliilor lui Stalin".

În 1943, Prokofiev i s-a alăturat lui Eisenstein în Alma-Ata, cel mai mare oraș din Kazahstan, pentru a compune muzică de film (Ivan cel Groaznic) și baletul "CENUȘĂREASA", una dintre cele mai cunoscute și melodioase compoziții ale sale. Tot în acel an a interpretat fragmente din opera Război și pace colectivului de la Teatrul Bolșoi. Totuși, guvernul sovietic avea anumite păreri despre operă ce au condus la numeroase revizuiri. În 1944 Prokofiev s-a mutat într-o colonie a compozitorilor, de la periferia Moscovei, pentru a compune Simfonia nr. 5 (Op. 100), care se va dovedi a fi cea mai cunoscută simfonie a sa atât în Rusia cât și în străinătate. La puțin timp după aceea, Prokofiev a suferit o contuzie provocată în urma unei căzături cauzate de hipertensiune arterială cronică. Nu s-a recuperat niciodată de pe urma acestei leziuni care i-a afectat serios productivitatea din anii următori, deși unele dintre ultimele sale lucrări sunt la fel de bune ca și cele care au fost compuse înainte.

Ultimii ani

Prokofiev a avut timp să compună Simfonia nr. 6 (Op. 111) și Sonata pentru pian nr. 9 (Op. 103) înainte ca Partidul, pe baza Doctrinei Jdanov, să își schimbe opinia despre muzica sa. Sfârșitul războiului a permis Partidului să strângă legăturile sale asupra artiștilor iar compozitorii erau din nou forțați să elimine influențele străine din muzica lor. Muzica lui Prokofiev era văzută în această perioadă ca fiind un exemplu grav de formalism și a fost clasificat drept "anti-democratic". Deorece majoritatea lucrărilor sale au fost interzise sălile de concert și operele, speriate, au refuzat să îi mai programeze lucrările iar Prokofiev a început să aibă grave probleme financiare.
Pe 20 februarie 1948, soția lui Prokofiev, Lina, a fost arestată pentru "spionaj", după ce a încercat să trimită bani mamei sale din Spania. A fost condamnată la 20 de ani de închisoare, dar a fost eliberată în 1953, după moartea lui Stalin, iar în 1974 a părăsit Uniunea Sovietică.
Ultimele opere ale lui Prokofiev au fost anulate, de către Teatrul Kirov. Acest eșec, combinat cu starea sa de sănătate tot mai precară, l-a determinat pe Prokofiev să se retragă treptat din viața muzicală activă. Medicii i-au recomandat să își limiteze activitățile, fiindu-i permis să compună o oră, maxim două ore pe zi. În 1949 a compus Sonata pentru violoncel în Do major, Op. 119 pentru Mstislav Rostropovici (la acea vreme în vârstă de 22 de ani) care a interpretat la premiera din 1950 împreună cu Sviatoslav Richter. Pentru Rostropovici Prokofiev a recompus și Concertul pentru violoncel, transformându-l într-o Simfonie-Concert, ultima sa capodoperă importantă și un punct de referință din repertoriul pentru violoncel și orchestră. Ultima interpretare publică din timpul vieții sale a fost Simfonia nr. 7 (Op. 131) din 1952.

Moartea

Serghei Prokofiev a decedat la vârsta de 61 de ani, pe 5 martie 1953, în... aceeași zi cu Iosif Visarionovici Stalin !
În ultimii ani de viață a locuit în apropiere de Piața Roșie, iar pentru trei zile mulțimea s-a adunat pentru a-l jeli pe Stalin, lucru care a făcut imposibil transportul sicriului cu trupul neînsuflețit al lui Prokofiev, la sediul Uniunii Compozitorilor, pentru serviciile funerare. Este înmormântat la Cimitirul Novodevichy, din Moscova.
Publicația muzicală de bază a Uniunii Sovietice a anunțat moartea lui Prokofiev într-un scurt articol la pagina 116; primele 115 pagini au fost dedicate morții lui Stalin. De obicei moartea lui Prokofiev este atribuită unei hemoragii cerebrale. Deși bolnav cronic în ultimii opt ani de viață,[56] cauza exactă a morții lui Prokofiev rămâne nesigură.
Lina Prokofieva a mai trăit mulți ani după moartea lui Prokofiev, murind la Londra la începutul anului 1989. Încasările din drepturile de autor ale soțului ei i-au furnizat un venit modest. Fii lui Prokofiev Sviatoslav (1924-2010), un arhitect, și Oleg (1928-1998), un artist, pictor, sculptor și poet, și-au dedicat mare parte din viața lor pentru promovarea vieții și muzicii tatălui lor.

Înregistrări

Prokofiev a fost solist împreună cu Orchestra Simfonică din Londra dirijată de Piero Coppola în prima înregistrare a Concertului pentru pian nr. 3 al său, înregistrat la Londra în iunie 1932. Prokofiev a înregistrat și o parte dintre lucrările sale pentru pian solo la Paris pentru HMV în februarie 1935; aceste înregistrări sunt disponibile pe CD. În 1938 a dirijat Orchestra Filarmonică din Moscova pentru înregistrarea celei de-a doua suite din baletul Romeo și Julieta; această înregistrare a fost disponiblă pe Long play și CD. O altă înregistrare inițial atribuită lui Prokofiev și Orchestra din Moscova a fost Concertul pentru vioară nr. 1 cu David Oistrah în calitate de solist; Everest Records a lansat această înregistrare pe CD. În ciuda atribuirii, dirijor s-a dovedit a fi Aleksandr Gauk. A fost descoperit un filmuleț cu Prokofiev, interpretând la pian o parte din muzica sa pentru opera Război și pace și apoi explicând muzica.

Premii și onoruri
Șase Premii Stalin
(1943): Clasa a doua - pentru Sonata pentru pian nr. 7
(1946): Clasa întâi - pentru Simfonia nr. 5 și Sonata pentru pian nr. 8
(1946): Clasa întâi - pentru muzica filmului Ivan cel Groaznic
(1946): Clasa întâi - pentru baletul Cenușăreasa
(1947): Clasa întâi - pentru Sonata pentru vioară nr. 1
(1951): Clasa a doua - pentru suita vocal-simfonică Foc de tabără în iarnă și oratoriul De strajă păcii
Premiul Lenin - Simfonia nr. 7 (1957, postum)
Artistul Poporului al RSFSR (1947)
Ordinul Steagul Roșu al Muncii

Principalele lucrări
Opere
Maddalena, Op. 13 (1911-1913)
Jucătorul, Op. 24 (1915-1916, revizuită în 1927); după Dostoievski
Dragostea celor trei portocale, Op. 33 (1919)
Îngerul de foc, Op. 37 (1919-1927)
Semyon Kotko, Op. 81 (1939)
Logodna într-o mănăstire, Op. 86 (1940-1941)
Război și pace, Op. 91 (1941-1952), după Tolstoi
Povestea unui om adevărat, Op. 117 (1947-1948)
Balete[modificare | modificare sursă]
Bufonul, Op. 21 (1915, revizuită în 1920)
Pasul de oțel, Op. 41 (1925-1926)
Fiul risipitor, Op. 46 (1928-1929)
Romeo și Julieta, Op. 64 (1935-1936)
"CENUȘĂREASA", Op. 87 (1940-1944)

Simfonii
Simfonia nr. 1 în Re major Clasica, Op. 25 (1916-1917)
Simfonia nr. 2 în Re minor, Op. 40 (1924-1925)
Simfonia nr. 3 în Do minor, Op. 44 (1928)
Simfonia nr. 4 în Do major, Op. 47 (1929-1930) - revizuită ca Op. 112 în 1947
Simfonia nr. 5 în Si bemol major, Op. 100 (1944)
Simfonia nr. 6 în Mi bemol minor, Op. 111 (1945-1947)
Simfonia nr. 7 în Do diez minor, Op. 131 (1951-1952)

Concerte
Pian
Concertul pentru pian nr. 1 în Re bemol major, Op. 10 (1911-1912)
Concertul pentru pian nr. 2 în Sol minor, Op. 16 (1912-1913, pierdut, rescrisă în 1923)
Concertul pentru pian nr. 3 în Do major, Op. 26 (1917-1921)
Concertul pentru pian nr. 4 în Si bemol major, Op.53 (1931) - pentru mâna stângă (compus pentru Paul Wittgenstein)
Concertul pentru pian nr. 5 în Sol major, Op. 55 (1932)
Vioară
Concertul pentru vioară nr. 1 în Re major, Op. 19 (1916-1917)
Concertul pentru vioară nr. 2 în Sol minor, Op. 63 (1935)
Violoncel
Concertul pentru violoncel în Mi minor, Op. 58 (1933-1938)
Simfonie-Concert pentru violoncel și orchestră în Mi minor, Op. 125 (1950-1952)
Muzică de cameră[modificare | modificare sursă]
Uvertură pe teme evreiești, Op. 34 (1919) pentru clarinet, cvartet de coarde și pian
Cvintet în Sol minor, Op. 39 (1924) pentru oboi, clarinet, vioară, violă și contrabas
Cvartetul de coarde nr. 1 în Si minor, Op. 50 (1930)
Cvartetul de coarde nr. 2 în Fa major, Op. 92 (1941). "

(Sursa: "WIKIPEDIA, enciclopedia liberă")

" Jules Émile Frédéric MASSENET (n. 12 mai 1842, Montaud, Loire – d. 13 august 1912, Paris) a fost un compozitor francez de operă. Reprezentant al romantismului târziu, Massenet s-a bucurat de un succes semnificativ în timpul vieții; totuși, cu excepția operei „Manon” (1884), muzica sa a fost uitată pentru mult timp după moartea sa. O parte din creațiile lui Massenet au fost reluate începând cu anii 1970.

Caracteristicile muzicii lui Massenet

Stilul pasional al melodramei este tratat muzical în primul rând prin romanță, lumea personajelor lui Massenet amintind de realismul din literatură. Ariile de bravură (specifice operei comice franceze) alternează cu elemente muzicale parnasiene. Jules Massenet, autorul operei lirice de tip dramatic, este captivat de romanul „Suferințele tânărului Werther” (Goethe) și o adaptează sub forma unei drame lirice, cunoscută sub numele de opera „Werther” (1892).

Lucrări

Mai jos sunt notate titlurile lucrărilor scrise de Massenet, în dreptul fiecăreia fiind marcate data și locul primei reprezentații (în discuție sunt exclusiv creații muzicale pentru scenă).
Cidul - actul 3, scena 3
La grand' Tante, 1867
Don Cézar de Bazan, 1872 Paris
Marie-Magdeleine, 1873 Paris
Le rois de Lahore, 1877 Paris
Hérodiade, 1881 Bruxelles
Manon, 1884 Paris
Le Cid (Cidul), 1885 Paris
Esclarmonde, 1889 Paris
Le mage, 1891 Paris
Werther, 1892 Viena
Thaïs, 1894 Paris
Le portrait de Manon, 1894 Paris
La Navarraise, 1894 Londra
Sapho, 1897 Paris
CENDRILLON, 1899 Paris
Grisélidis, 1901 Paris
Le jongleur de Nôtre-Dame, 1902 Monte Carlo
Chérubin, 1905 Monte Carlo
Ariane, 1906 Paris
Thérèse, 1907 Monte Carlo
Bacchus, 1909 Paris
Don Quichotte, 1910 Monte Carlo
Roma, 1912 Monte Carlo
Amadis, 1912 Monte Carlo
Panurge, 1913 Paris
Cléopâtre, 1914 Monte Carlo. "

(Sursa: "WIKIPEDIA, enciclopedia liberă")