RECORDUL NU S-A OMOLOGAT. PENTRU CĂ VIAŢA NU SE POATE OMOLOGA

RECORDUL NU S-A OMOLOGAT. PENTRU CĂ VIAŢA NU SE POATE OMOLOGA(5908)


Sirtaki nu se dansează. Pentru că Sirtaki nu este un dans. Sirtaki se trăieşte. Pentru că Sirtaki este un mod de viaţă. Am aflat asta într-o noapte fierbite de august, pe o insulă mică din Arhipelagul Sporadelor din Marea Egee, cam la trei ore de mers cu vaporul din Volos. Insula se numeşte Alonnisos şi nu este deloc turistică. Vedeta este prima insulă din Arhipelag, Skiatos, de care sigur au auzit majoritatea românilor care au fost măcar o dată în Grecia. Alonnisos stă cuminte la capătul arhipelagului şi numai turiştii dornici să vadă Grecia adevărată, ajung aici.

Eram într-o tavernă, pe malul mării. Era aproape patru dimineaţa. Terasa era plină. Se simţea briza Egeii. Eram doar câţiva turişti. În rest, localnici. La un moment dat, de la o masă s-a ridicat un bărbat cam de cincizeci de ani, nu înalt dar bine legat, a făcut un semn către cei doi muzicanţi, aceştia au înţeles imediat şi din buzuki au început să iasă acorduri unduitoare, asemenea valurilor pe care nu le vedeam, dar le auzeam aproape. Sirtaki. Cine nu cunoaşte Sirtaki. Omul a început să danseze. De la o altă masă s-a mai ridicat un bărbat, cam de aceeaşi vârstă. I s-a alăturat. Dansau amândoi acum, într-un sincron perfect. Mirosea a mare, a peşte gătit în sute de feluri, a caracatiţă la grătar, a ulei de măsline amestecat cu zeamă de lămâie, a busuioc, a oregano, adică a toate mirosurile Mediteranei. După o vreme, cei doi dansatori, despre care cei de la masa de lângă mine spuneau că sunt pescari dintr-un sat apropiat, au început să invite mesenii la dans. Platoul dintre mese se umplea încet, încet şi toată lumea intra în ritmul de Sirtaki. Unul dintre bărbaţi a venit şi la mine. Nu-l puteam refuza, deşi nu sunt deloc un dansator. Pentru curaj, am tras repede pe gât un pahar de retzina. Apoi m-am ridicat. A văzut imediat că ştiam paşii. La mine, la Brăila, am crescut alături de greci. Atunci, pescarul dansator şi profesor de dans de ocazie mi-a spus: „Văd că ştii. De aici încolo, dansează ce simţi”. I-am urmat sfatul şi nu m-am făcut de râs, nu am călcat pe nimeni pe picioare, deşi, repet, sunt antitalent la dans. Aşa am aflat, în noaptea aceea magică, despre Sirtaki. Că nu este un dans. Ci un mod de a trăi. Tot de la profesorul meu de ocazie am aflat cu uimire, preţ de alte câteva căni cu retzina, că Sirtaki nu este un dans popular grecesc, ci a fost compus de Mikis Theodorakis in anul 1964 pentru celebra peliculă „Zorba Grecul”, de aceeea mai este numit si „dansul lui Zorba”. Că termenul „sirtaki” provine de la cuvântul „sirtos”, denumire generică pentru dansurile tradiţionale din insula Creta.

Sâmbătă seara, pe Plaja Modern, eu cred că s-a repetat, la altă scară, povestea din romanul lui Nikos Kazantzakis, „Zorba Grecul”. La sfârşit, când se prăbuşeşte întreaga construcţie, incredibilul Anthony Quinn începe să danseze Sirtaki.

Când arbitra de la „Guiness book” a anunţat că nu poate omologa recordul mondial pentru că se lăsase noaptea şi nu a putut număra dansatorii, unii dintre cei care se adunaseră ca să bată recordul deţinut de oraşul Volos, (cei mai mulţi dansatori de Sirtaki), au fost foarte dezamăgiţi. Dar am văzut şi mulţi dintre participanţi care, în ciuda anunţului dezamăgitor, au continuat să danseze. Asemenea legendarului Zorba, după prăbuşirea telefericului pe care îl construise.

Şi apoi, ce să omologheze o biată arbitră, şi aia chioară? Să omologheze Sirtaki?

Poate cineva să omologheze sufletul elen?

Poate cineva să omologheze viaţa?
 




jooble.org