ŞOSEAUA CU MACI

ŞOSEAUA CU MACI(961)


În seara în care, după o lungă absență, am trecut pragul bisericii din Topraisar, pășind sfios printre chipurile împietrite ale celor care se rugau în liniște, am izbucnit în plâns, cu totul spontan, fără să înțeleg ce se întâmplă cu mine...Plângeam încet, oarecum jenat, proptindu-mi bărbia în piept, convins că lumea se uită la mine, ușor iritată...În realitate, eram singur. Parcă pluteam între cer și pământ. Ciudată senzație! În jurul meu, chipuri de piatră în șir indian spre icoane. Oameni simpli, îmbrăcați sumar, deși afară este foarte frig. Încălțați cu sandale de vară, deși afară ninge! Nici vremea nu mai ține cu săracii...Simt că m-am alăturat unui cârd al căinței. Stau și alții spășiți ca mine pe motiv că vin la biserică doar atunci când dau de greu sau cînd au parte de un mare necaz...

Îmi vine în minte un episod oarecum hazliu. Cu mare greutate, într o zi, am reușit să-l conving pe bunul meu prieten, Sorin, să intre în biserica de la Topraisar. În acea perioadă, Sorin o ducea foarte greu. De altfel, l-am luat la mine două luni de zile și am supraviețuit împreună în garsoniera mea...L-am convins cu greu să meargă cu mine la biserică, la Topraisar, dar, în cele din urmă, am reușit. Mi-a rămas în minte momentul culminant al întâlnirii cu preotul Ştefan. Acesta i-a spus lui Sorin : “Peste un an, te vei întoarce în acest loc, pe un drum cu maci. Vei redeveni ceea ce ai fost. Te vei însura cu o femeie blondă înstărită și la locul ei”...

Pe drumul spre Constanța, Sorin m-a ironizat în stilul său caracteristic, acid și cu mult umor. Am fost fericit că nu a făcut lucrul ăsta în biserică, de față cu părintele Ştefan. După exact un an de zile, în plină vară, ne îndreptam spre biserica din Topraisar. Sorin redevenise cel de odinioară. Avea servici. Avea bani. Avea lângă el, pe bancheta din spate, o doamnă blondă și înstărită. La un moment dat, l-am auzit strigând: “Uite macii”! M-am întors către el exact în momentul în care două lacrimi plecaseră deja pe obraji în jos...

Adevărul este că, de cum am intrat în biserică, m-am simțit liber, ca o pasăre, plânsul spontan fiind, în fapt, efectul descătușării care m-a eliberat dintr-o cușcă imaginară. Era un amestec de emoție, mirare și căință. Mă simțeam rușinat de indolența de care dădusem dovadă până atunci, amar de vreme...

De cîte ori nu am trecut, mi-am zis, pe lângă o biserică, fără să aprind măcar o lumânare! Dintr-un reflex neștiut de mine, urmând exemplul celor din jur, m-am așezat în genunchi. Doamne, câtă răbdare ai cu mine!
 




jooble.org