Ziua mondială a poeziei                                                               Revolta împotriva timpului

Ziua mondială a poeziei Revolta împotriva timpului(1141)


      Despre poezie se spune că ar fi o exagerare pe care o trecem în contul intuiţiei speculative. Nu însă de felul celei enunţate de Socrate în maieutica sa când declara cum că ,,eu ştiu că nu ştiu nimic“.

Se mai spune că este o aventură a limbajului atâta vreme cât urzeala sa dă de văzut, cu inteligenţă şi vigoare nevăzutul, face compatibile lumi considerate altfel incompatibile, ceea ce nu înseamnă neapărat şi jocul de-a analogiile.

Ce este cu acest nevăzut care blochează cu trupul său fotonii soarelui făcându-l să iasă la iveală cum se întâmplă cu umbra omului? E o taină interzisă? ,,Cel care află taina interzisă/ la-ntoarcere găseşte poarta-nchisă“, ne atenţionează, subtil, prin acest distih, Saadi, poet persan de la mijlocul secolului XIII.

Revin şi spun că acel nevăzut este tocmai imaginea. Marcă temporală a unui fruct miraculos al clipei numită imaginaţia poetică şi căreia îi datorează fiinţa. Fiinţa care va simboliza mai apoi, prin combinaţii şi eliminări proprii voinţei poetice textul ca desfăşurare de imagini depăşind realul. Finalitatea însemnând putere de sugestie, maximizarea evocării, picturale sau gravată mental, dar şi capacitatea imaginii de a trimite cititorul la alte imagini prin intermediul unei gramatici poetice. Precum în această meditaţie asupra destinului omului venită din lumea arabă de acum câteva milenii: ,,Sunt oamenii doar grâne ce-aleargă pe picioare:/ De cum s-au copt, îndată secerătorul vine“. Memorabil, nu? Punctarea unei idei pare la-ndemână, dacă are loc o maximizare a expresiei astfel încât şi tensiunea generată să îl facă a vibra pe lector prin minimum de cuvinte. Grăitor este şi versul următor dintr-un poem al lui Saint John Perse: ,,Cetatea galbenă sub coif de lună“, şi exemplele ar putea continua.

Poetul

Însă, cine este cel care, urmându-şi visul, participă la perpetuarea misteriosului din limbajul poetic, aspirând la diferenţiere prin educaţie umanistă? Nimeni altul decât poetul.
El transfigurează epicul, îl rectifică prin aşchiere, eliberându-l de trecut şi îmbrăcându-l în urzeala poeziei sale. Despre ce trecut ar putea fi vorba? Mă refer la acea cultură umanistă de care am amintit, bazată pe religie, filosofie şi marea literatură, care îl va ajuta pe poet să-şi supravieţuiască sieşi. Şi, dacă în teatru se spune ,,nu întrerupeţi niciodată o improvizaţie“, poetului nu i se poate cere să improvizeze pentru că el nu o va face. Ocupaţia lui este timpul prins în gânduri.

El va activa, astfel, în schema sa motorie, şi alte diapazoane pe lângă cele amintite mai înainte anume, imaginaţia poetică şi imaginea, voinţa şi gramatica poetică, excesul de uimire şi secretul misterios, ceea ce ar însemna să nu fugi: de emoţii, pentru că ele ştiu să fie inteligente şi intensive, proaspete ca o dimineaţă de fericire calmă, să nu fugi de biografie, acea revoltă împotriva timpului spre regenerarea sângelui poeziei neuitând, cum spunea unul dintre cei mai importanţi poeţi ai lumii, Borges, în Arta poetică: ,,Să cauţi râul ce e timp şi apă/ Să-ţi aminteşti că timpu-i tot un râu/ Să ştii că ne petrecem ca un râu/ Şi-al nostru chip se oglindeşte-n apă“, apoi să nu fugi de personalitate ca şi cum ar fi un celălalt pe care nu ai vrea să-l mai vezi, precum şi de reverii. Cum pot fi armonizate toate aceste diapazoane încât să devină imagini şi simboluri cu valenţe poetice când cuvintele se dilată, se apropie de poet urmând a-i arăta calea spre interiorul poemului dacă îi va fi dat să îl scrie? Doar secţionând cordonul ombilical dintre mintea care creează şi trup. Pentru că raţiunea vrea curaj, precizie, brutalitate, vrea să experimenteze în cadrul tradiţiei, pe când sufletul vrea emoţie, sensibilitate, vibraţie la frumos şi urât, la tragic, vrea mister, muzicalitate, ritm şi alegorie. Asta pe de o parte. Pe de alta, să nu uităm că întâiul cititor şi cenzor al poemului este chiar poetul. Iar poemul este complet doar dacă emoţia şi-a găsit gândirea, iar aceasta a găsit, la rându-i, cuvintele cele mai potrivite. Să exemplificăm cu acest fragment dintr-un poem al lui Robert Frost, Pulbere de zăpadă: ,,Scutură deasupra-mi o cioară/ Din vârful înaltului pin/ Puţină zăpadă uşoară/ Asemenea prafului fin“. Nu-ţi vine, oare, să strigi precum Faust: ,,Opreşte-te, clipă! tu care eşti atât de frumoasă!

Metafora

Pentru a sta în punctul de echilibru al tuturor nivelurilor din poem, poetul, cântărindu-şi greutatea în boabe de grâu, mai adăugă schemei sale motorii încă un diapazon: metafora. Ea înscrie poemul în timp, îl pune la adăpost de orice cronologie înjositoare, prin aceea că nu încetează să funcţioneze nici după ce poetul s-a despărţit de opera sa. Cum s-a-ntâmplat cu metafora homerică, mă refer la Iliada şi Odiseea ca opere antice, prin intermediul căreia spiritul grecesc a intrat în circuitul universal. De când lumea, însă, chiar dacă se poate construi o sumă de neimaginat de metafore, gata oricând să-ţi zdruncine imaginaţia, poeţii au folosit, din toate timpurile, doar o serie de metafore standard. Una dintre ele ar fi cea a apei devenită oglindă a timpului. Îl citez în acest sens pe Eugenio Montale: ,,Scârţâie scripetele fântânii/ apa urcă-n lumină şi se topeşte./ În ciutura prea plină tremură o amintire/ în cercul pur o imagine stă zâmbitoare“. Mai simplu ar fi putut să spună, cum poate spune oricare dintre noi: ,,Am scos apă din fântână şi în oglinda ei mi-am văzut chipul“. Prins între verb şi imagine poetul ştie să facă din apă martora efemerului şi a fragilităţii, un element al destinului şi o-ncercare de mitizare prin transferul către o altă metaforă, cea a cercului, a timpului în dublă ipostază – trecutul – ,,tremură o amintire“– şi prezentul – ,,o imagine zâmbitoare“. Sigur, apropiată de memoria noastră de cititori ar putea fi şi metafora din binecunoscutele şi fabuloasele poveşti arabe ,,O mie şi una de nopţi“, şi mă refer aici la metafora timpului, în sensul de lungire, şi de aici o nuanţă de neprevăzut din perspectiva depăşirii unei limite marcate prin acest ,,O mie“, dar anulate imediat tocmai de această adăugare ,,şi una de nopţi“.

Funcţia socială a poeziei

Când Ienăchiţă Văcărescu se adresa posterităţii cu aceste versuri: ,,Urmaşilor mei Văcăreşti/ Las vouă moştenire:/ Creşterea limbii româneşti/ Şi-a patriei cinstire“, nu era nimic întâmplător, ci doar vorba omului binegânditor la ce ar trebui să lucreze poeţii neamului său în viitor. În fapt, făcea trimitere la câteva funcţii sociale ale poeziei: menţinerea limbii ca instrument universal de comunicare într-o perfectă stare de funcţionare, rafinarea ,,dialectului“, versatilitatea şi sensibilizarea, adică îngrijirea faţă de sănătatea şi bunăstarea limbii, de creşterea ei, chiar dacă influenţele, în vorbire şi sensibilitate, s-ar simţi în timp şi oarecum difuz prin tiparul liric. Apoi, să nu uităm că ea este legată de un anume loc şi de un moment anume, aducând indicii nu doar istorico-literare referitoare la starea unei naţii sau comunităţi într-un anumit punct al evoluţiei sale. Poezia fiind înainte de toate o chestiune personală, nici o artă nu e mai tenace naţională decât ea, poetul scriind şi gândind cel mai bine în limba natală.
Şi, dacă poezia ne-a fost dată de Dumnezeu pentru a se apăra de curiozitatea noastră tiranică, în ceea ce mă priveşte această curiozitate am pus-o pe seama harului. Gândind că Dumnezeu mi l-a dat, el se numeşte azi ,,Singurătatea nu-mi aparţine“, ,,Sunt şi cuvintele tale“ şi ,,Trenul de marfă“, cu alte cuvinte trei cărţi de poeme scrise în şaisprezece ani. Or fi multe, or fi puţine, cine ştie, în afară de mine? Oricum, vorbesc despre un timp în care în centrul vieţii mele am aşezat nu numai bucuria şi pasiunea de a modela cuvintele dintr-o intuiţie artistică, ci şi sudoarea ce şi-a tăiat drum în răcoare, fie că mi-am pus sau nu nasul sub braţ. Apoi, dacă de citit am citit nu doar ce mi-a plăcut, de scris am scris numai când şi ce am putut. Nu am spus niciodată, acum am să scriu un poem. Şi nu cred că vreun poet poate spune ,,acum am să scriu o poezie“, pentru că spiritul când creează este ca un tăciune pe jumătate stins, pe care un suflu invizibil îl trezeşte la o trecătoare strălucire. Această forţă vine dinlăuntru, iar partea conştientă a fiinţei nu-i poate prevedea nici ivirea, nici dispariţia, cum nici floarea nu ştie când îşi va deschide culorile pe măsură ce înfloreşte, ca să-l citez aici pe Shelley. Ce este însă cu acest har? Un distih din înţelepciunea arabă ne aduce dovezi în legătură cu ce ar putea fi: ,,De preţ e harul minţii, el ţine omu-n viaţă/ Îl ţine pretutindeni, oriunde s-ar afla“.
 




jooble.org