Un minister – al Educaţiei Naţionale?! – şi o Direcţie Generală a Învăţământului Preuniversitar – trăgând după vânt.     Ce s-ar fi întâmplat însă dacă ar fi ciupit coarda yu?

Un minister – al Educaţiei Naţionale?! – şi o Direcţie Generală a Învăţământului Preuniversitar – trăgând după vânt. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă ar fi ciupit coarda yu?(993)


  ,,Ce anume îl va fi determinat pe Eminescu să reia, după cinci ani, tema din vechiul poem (e vorba despre Fata-n grădina de aur, încheiat în 1875) nu putem şti şi nici nu are vreo importanţă. Putem bănui că gândul i-a venit dintr-o pătimire a lui, din viaţa lui de om, din toată şi din vreo clipă anume a ei, căreia a vrut să-i dea expresia ei cea mai sublimă şi mai pură“. De ce l-am citat pe reputatul eseist Petru Creţia tocmai aici şi tocmai cu formula de început din comentariul asupra Luceafărului? Desigur, nu pentru structura inventată de poet, cu ritmul şi cadenţa sa, congenere cu ceea ce avea de spus şi care i-au invadat spiritul şi pecetluit scrisul ultimei vremi a vremii sale creative. Despre acestea vorbesc, lămuresc, dictează profesorii. Sau ar fi trebuit şi nicidecum să se aventureze, din cine ştie ce ambiţiune, în cele ce voi spune aici.
Pentru că mi-a căzut sub priviri, din pomada ipocrită a evocatorilor curtenitori sub al căror anonimat îl voi regăsi pe acest Minister (să-i spun Mister?) al Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, câteva subiecte ale Olimpiadei de Lingvistică, Etapa judeţeană, 12 decembrie, 2015, (într-o sâmbătă), desfăşurată la Şcoala Gimnazială nr.8. Secţiunea de Exerciţiu s-a adresat elevilor din clasele a VII-a şi a VIII-a. N-am fost deznădăjduit până în clipa în care am aflat, fără să încurc discuţiile gramaticale, faptul că la cursuri nu s-a rupt, nu s-a şters şi nici nu s-a scris nimc despre subiectul lingvistică. Nici nu este în programa şcolară aşa ceva. Sau nu am descoperit eu vreun exemplar cu corecturi, pagini cu tăieturi şi sugestii referitoare la modele de subiecte ce urmau a fi date în lucru la olimpiada (vai, Olympia! cetatea elenă, unde eşti?) în cauză. Pe ici-colo am încercat să aflu, ca să nu se crează de fantases sau denaturez faptele, că am eu cine ştie ce concepţiune mai înaltă despre arta cuvântului, dar în afara dregătorilor cereşti nu am aflat pe nimeni spre dreaptă lămurire. Nu ştiu dacă în stabilirea subiectelor au fost agitate discuţiuni. Se înţelege, nu despre acel u afon, decapitat, după lungi polemici privind stabilirea unei noi ortografii, într-un sfârşit de decembrie 1871 de junimişti. Mărturie stă procesul verbal redactat de A.D. Xenopol.

Dar iată Subiectul 1: Lau (30 de puncte). Vă întrebaţi ce anume reprezintă din punct de vedere lingvistic acest cuvânt Lau? Urmez explicaţia din subsolul paginii pe care a primit-o orice elev participant: Lau este o limbă austroneziană, vorbită în insulele Solomon. Iată unde i-a purtat sceptrul înţelepciunii pe oamenii de prin guvernul României, ce artă a ţesutului într-o altă limbă – şi ce limbă! – au învăţat de s-au încărcat atât de exotismul ei, pe care niciun parlamentar britanic nu-l invocă în niciun discurs public, cât şi cu ordinul de noi solemnităţi ce se compun, presupun, pe cea mai naltă culme a meseriei de pedagog în ministerul educaţiei ce-şi zice şi naţionale, dacă or fi pe acolo ceva profesori care să fi predat şi pe la catedră! Sau s-au plimbat prin cine ştie ce iarmaroc, fără a avea înaintea ochilor tabla din cabinetul lui Maiorescu la care, cu crida în mână, Negruzzi, Pogor sau Paicu notau deosebitele experienţe în chestiunea ortografiei şi a multor altor chestiuni stringente, la acea vreme, legate de adoptarea alfabetului latin în locul celui chirilic. ,,În România lumea profesorală de la care atârnà totul până la urmă, se împărţi în părerile sale asupra lui, dar nu îndrăzni încă să o adopteze“, notează Iacob Negruzzi în cartea sa Amintiri din ,,Junimea“. Oare care a fost părerea onorabililor profesori referitoare la subiectele de anul acesta pentru aşa zisa Olimpiadă de Lingvistică? Dacă au avut vreuna şi şi-au şi putut-o exprima în limba populaţiei aborigene. Bine că nu s-au cerut tumbe, sărituri peste obstacole (lingvistice), rostogoliri etc, ca să nu mai spun de săritura cu prăjina (peste clădirea administrativă a ministerului) pentru a putea fi explicate, tot în limba lau, principiile zborului avioanelor, rachetelor, proiectilelor. Desigur, o alegorie simbolică. Altfel...

Şi cu acest cuvânt lau, trecem la treabă. Se dau următoarele cuvinte şi sintagme în limba lau şi corespondenţele lor din română. Corect ar fi fost: corespondenţe din limba română. Am crezut că elevii participanţi sunt deja vorbitori ai acestei ,,limbi de circulaţie internaţională“. Da' de unde! I-am cetit şi unui vecin subiectele, inclusiv cel cu celebra Limbă Solresol, al doilea subiect. N-aţi auzit încă de celebra limbă Sol-Re-Sol? Cică ar fi ,,o limbă artificială construită pentru a face comunicarea internaţională mai uşoară.“ Nu o spun eu, ci acest Minister. Am căutat prin diferite surse dar nu am aflat nici despre ce fel de comunicare ar fi vorba, nici între cine şi cine sau între cine şi ce etc, etc. Poate s-o vorbi prin cancelaria acestui minister.

Revenind la Subiectul 1, citim următoarele cuvinte în limba lau: limagu = mâna mea; maagu = ochiul meu; maela = moarte (să fie vorba de moartea bunului simţ şi a respectului faţă de elevi şi limba română?; să publicăm cumva o notiţă cu această ocasiune?); baelagu = ; burigu = în spatele meu; mwela nia = copilul meu; maa nau = tatăl meu; sasigu = fratele meu. Cerinţa era traducerea în lau: (a) mâna sa, (b) ochiul său, (c) tatăl său, (d) copilul meu. Şi, apoi, desigur, vădita preocupare a pedagogilor guvernamentali de şcoale nouă, ca elevii să explice, (în scris sau oral, nu se menţionează!), cum au rezolvat, de parcă ar fi fost vorba despre ecuaţii matematice, acea cerinţă. Ce efecte revoluţionare au gândit că vor avea asupra psihicului copiilor asemenea preocupări ale literaţilor şcolii româneşti, numai Dumnezeu şi copiii respectivi o ştiu. Ce inspiraţiune profundă , ce frivolitate! Oricum, nu e vorba că respectivii literaţi ar fi dedicaţi instrucţiei publice.
Dar ridicolul situaţiei continuă. Sigur, nu mă aşteptam la un subiect referitor la impactul mijloacelor de comunicare asupra omului şi nici cum a pătruns mcluhanismul în vocabularul francez. Ca să nu mai spun că un posibil subiect putea fi conversaţia candidă dintre PLAYBOY şi metafizicianul mijloacelor de comunicare sau să cunoaştem limba din ţara liniei DEW, adică a sistemului de avertizare timpurie. Aminte, aşadar, onorabilă instituţie guvernamentală, la autoprogramarea pe şansă sau eşec!

Subiectul 2: Solresol. (30 de puncte)
Se dau următoarele propoziţii în solresol şi traducerile lor în limba română. Puncul 1: La ladore misol do domiremi redo faresimi laredosol. Traducerea este, fără a împărtăşi aceeaşi părere: Profesorul bun nu vede pisica mea albă. Ernesto Sábato, într-un dialog cu Borges, spune că întotdeauna l-a fascinat nebunia. ,,Am fost de multe ori la dâmbul unde a murit Van Gogh. Şi la casa lui Hölderlin. Ce ştim despre nebunie? Cine ştie dacă până acum n-am făcut, pur şi simplu, decât să supraevaluăm înţelepciunea, care adeseori e simplă mediocritate?“ Pe la frizeria cui vor fi trecut cei ce au elaborat asemenea subiecte? Nu cred să fi fost cea a lui Neculai Clătinos, cel care a alergat ca un nebun pe bulevardele Iaşului entuziast strigând: ,,Asta e lucru mare, e o grozavă onoare pentru noi Românii, bravo Alecsandri...“ Nenumărate au fost traducerile Cântecului Gintei Latine – cu care poetul câştigase la Montpellier marele premiu al latinităţii – în toate limbile europene şi chiar în limbi moarte, precum latineşte. Nu sunt mărturii dacă a fost tradusă, cu extaz, şi spre declamaţiunea în public, şi în limbile pe care nişte profesori le-au diagnosticat-o ca fiind nu-ştiu-cum bune ca subiect pentru o olimpiadă de lingvistică.
Punctul 2: Remii residosi rere domiresi resóól ladore. Ce armonii divine! În traducere, scriu negru pe alb aceeaşi inspiraţi profesori de limbă solresol, ar însemna: Mama ta a auzit profesoarele noastre. Mă opresc cu exemplele aici. Ah! Ce cor profesoral cântând a capella! Ce armonii polifonice! Ce tonuri şi pătrimi se pot imagina! Unde este diaopazonul? Dar tobele şi ţimbalele? Ce revoluţie a culturii muzicale fără instrucţie!
Nu lipseşte, se putea altfel!, cerinţa de a fi traduse în limba SORESOL trei texte. Da, doamnelor şi domnilor profesori, şi mamele şi taţii v-au auzit şi citit. Să fi exclamat ei, după ce copiii lor le-au povestit subiectele: ,,Am păţit-o! Am fost păcăliţi. Cineva a strecurat noţiuni de muzică din gama do, sau din ce vechi saltare au fost scoase coale vechi ca vechi instrumente muzicale?“ Eu la cine să găsesc conosolaţiune?

Şi junimiştii, la un moment dat, s-au trezit a fi păcăliţi: ,,Am păţit-o! Am fost păcăliţi de Haşdeu! ,,La noi e putred mărul“ e iscălit de P.A Calescu adică Păcălescu...“, a exclamat Eminescu, într-o zi, eu nefăcând aici decât să-l citez, când şi-a dat seama că poemul publicat în Convorbiri literare închipuia, ironic, în acrostih, titlul revistei. Autorul era B.P.Haşdeu care, spre a-şi bate joc de prestigiul acesteia avea să recunoască, într-un lung articol în paginile ziarului ,,Românul“, cine se ascundea în spatele pseudonimului P.A Calescu, cel care le trimisese pe poştă poezia respectivă.

Cu gândul la grija regală a talentaţilor profesori iubitori de limbă lau şi solresol de pe urma căreia elevii pot să ajungă oameni de ispravă, mi-am amintit de fabula ,,Lira şi măgarul“, a lui Fedru: ,,Găsind într-o poiană, zăcând pe jos, o liră,/ Măgarul, cu copita-ncercând-o, o admiră:/ Pe Hercule ce strajnic răsună! Zise el./ Păcat că-n arta asta nu-s priceput de fel!/ De-ar fi găsit-o altul mai iscusit ca mine,/ Ne-ar fi vrăjit auzul cu cântece divine...“ Morala? ,,Aidoma uitate/ În nu ştiu ce ungher,/ Atâtea minunate/ Talente zac şi pier...“
Totodată nu pot uita următoarea mărturie a lui Iacob Negruzzi: ,,Când Maiorescu venea succesiv în fiecare săptămână cu câte un capitol din studiul său ,,Despre scrierea limbii române“, câte protestări, câtă gâlceavă!... Câţiva profesori o introduseră apoi cu timiditate pe ici colo în şcoalele din Iaşi, şi prin alte oraşe din Moldova... Mai târziu ea fu primită şi în Bucovina la Suceava şi în Transilvania la Braşov...“
Cât priveşte coarda yu din titlu, pot spune doar că ea aparţine unui instrument muzical din secolele XVI-XI îCh, ale cărui coarde corespundeau unui anotimp. Pişcată fiind, coarda yu sau muzica apei, a clopotului galben, de iarnă, la răsunetul muzicii a început să cadă brumă şi să fulguiască, iar apa râurilor şi a lacurilor a prins gheaţă. Un sunet solemn. O metaforă în care s-ar regăsi, dacă vrem, toate vocile, inimitabile, ale omenirii.
 




jooble.org