Lumina.     Păcatul ne transformă în iad

Lumina. Păcatul ne transformă în iad(614)


La prima vedere, este foarte simplu: trebuie să eviţi, să ocoleşti răul şi să înfăptuieşti binele. Dar nu este deloc uşor. Lucrurile se complică dacă ţinem cont de faptul că răul are multe feţe, că nu totdeauna îţi dai seama de existenţa lui, şi chiar dacă ştii că un anume lucru este rău, nu totdeauna ai puterea de a te opune singur. Apoi, nu de puţine ori răul este amestecat cu binele, astfel încât se cere mare discernământ şi mare atenţie în acest sens. Răul exercită o puternică influenţă asupra voinţei noastre, asupra simţurilor şi asupra sentimentelor noastre. Rareori ne sugerează anumite lucruri, aproape întotdeauna comandându-ni-le. Rareori conduce, de cele mai multe ori împinge de la spate, forţează. Când sufletul nostru se umple de răutate, încă de aici viaţa devine un iad. Păcatul ne face viaţa un iad, pentru că este cauza dezbinărilor din familie, a certurilor între rude, ne face sufletul mândru şi invidios, ne învaţă să minţim, să ţinem minte răul. Unii creştini spun că, deşi au fost botezaţi, miruiţi, cununaţi la Biserică, ei, aşa cum zic, nu prea sunt cu credinţa. A fi credincios nu este o abilitate de a te scuza mai bine de responsabilităţile pe care le avem faţă de credinţă. Firea ne poate juca feste, dar să nu uităm, înainte de toate, că noi am fost eliberaţi de sub puterea firii păcătoase şi am fost aşezaţi sub puterea lui Hristos. Astfel încât a crede astăzi, a săvârşi binele şi a fugi de toată răutatea nu mai este o chestiune de a putea, ci de a voi. Nu vom fi biruiţi de rău, ci vom birui răul prin bine. Păcatul se amestecă în toate motivaţiile şi acţiunile noastre. Ideal ar fi să nu păcătuim, dar puterea fiecăruia numai Dumnezeu o cunoaşte. Păcatul este opusul iubirii. El încolţeşte chiar şi în cele mai bune fapte ale noastre. Dacă păcatul este atât de subtil încât se furişează şi în faptele noastre bune, aceasta să ne fie spre învăţare, că nimic din ceea ce facem noi nu facem spre meritul nostru. Cea mai eficientă armă împotriva acestei aparenţe a binelui, împotriva păcatului înfăşurat în haina dreptăţii, este smerenia, ca recunoaştere a omeneştii neputinţe şi cerere a dumnezeiescului ajutor. Păcatul este oglinda egoismului profund, pe când dragostea este imaginea altruismului dăruitor. Ura ia viaţa aproapelui, îi urmăreşte şi îi invidiază existenţa, pe când iubirea doreşte ca viaţa lui să nu se sfârşească şi se dăruieşte pentru a prelungi sensul vieţuirii. Atât iubirea, cât şi ura sunt mai mult decât sentimente şi cuvinte, ele devin fapte şi moduri de asumare a existenţei. Ura contestă viaţa semenului, pe când iubirea o pune în evidenţă, iar toate aceste atitudini sunt relevate de fapte concrete. Fapta bună indică inima bună. Credinciosul are datoria să privească către cel de lângă el şi nu peste el, să îl ajute atunci când are nevoie de sprijin pentru că a iubi înseamnă a împărţi jertfelnic cu cineva şi nu a împărăţi despotic peste cineva. Autenticul împărat este cel care îşi împarte viaţa cu existenţa supuşilor, şi nu cel care le reaminteşte puterea lui de a stăpâni. Adevărata iubire vede, nu este patimă oarbă, ci observare atentă, ea schimbă privirea, făcând-o senină şi oferindu-i bucuria dăruirii şi lumina jertfirii. Într-o altă ordine de idei, un om nu-i poate da dezlegare altui om. Omul respectiv e liber să facă ce vrea şi să asculte de ce-i spune Dumnezeu, nu ceea ce-i dictează alţi oameni. Dialogul rămâne formula de a găsi calea cea mai bună. Fără Dumnezeu şi fără rugăciune suntem pierduţi. Rugăciunea este esenţială în viaţa creştinului. Suntem vulnerabili în majoritate la ispite, atraşi de agitaţia lumii şi ne aducem aminte de Dumnezeu doar când suntem în necazuri. Ne-am născut cu Dumnezeu în suflet, am deschis ochii într-o casă plină de Dumnezeu şi suntem binecuvântaţi pentru asta. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Toţi suntem copii, noi, mâna de ţărână, aburul pe care acum îl vezi şi apoi dispare. De aceea cred cu tărie în Mântuire. Chiar dacă geme biblioteca Vaticanului de manuscrise care nu sunt incluse în Biblie. Relaţia cu Dumnezeu ţine de multe variabil, începând de la gradul de inteligenţă până la bunătatea inimii şi a educaţiei din familie. Am învăţat din iubirea unora, din vehemenţa altora, chiar şi din ignoranţa celor care se cred superiori. În Scriptură e destulă lumină. Biblia se interpretează pe ea însăşi. Explicaţia unui text o găseşti în altă parte, dacă cercetezi şi eşti sincer. Dumnezeu se poate descoperi, şi chiar vrea acest lucru, fiecăruia care crede. Deci e nevoie de credinţă, nu de sentimente religioase.




jooble.org