WKIohannis & Cioloş Dacian – joc de poker cu mâini moarte

WKIohannis & Cioloş Dacian – joc de poker cu mâini moarte(1078)


Totul sfârşeşte în această lume prin a fi judecat nu de către cei ce au făptuit, ci de ceilalţi. Există bune intenţii, există gloria, există impostura, există masele şi conceptul de minoritate activă dar nu şi modul cum aceasta se poate maturiza, există resemnarea, obedienţa şi supunerea, există militanţi şi defrişări ale câmpului social care vor servi ca stimulental emoţiilor manifestaţiilor de masă.
Există recrutări şi smulgeri de adeziuni, intimidarea paşilor şovăitori cum şi a potrivnicilor, există destabilizarea guvernelor şi oratori proşti, există pedigree-uri confecţionate pentru oamenii atinşi de mirosul puterii prin întâmplări pe care nici ei nu şi le pot explica. Există rumoarea ca importantă funcţie socială şi nu doar ca decor în polarizarea corpurilor sociale dornice să îşi afirme proprii actori sociali capabili de comportamente care să confere, şi nu doar să sugereze, remedii pentru maladii invocate public, ca la marile conferinţe subtritate despre dragostea de libertate.

Nu există patrie dacă nu există cetăţeni, cum nu există catedrală fără credincioşi. Cerul şi pământul se mişcă în taină cum şi WKIohannis & Cioloş Dacian s-au mişcat pentru a elimina noţiunile impuse de grupurile de presiune din Piaţa Universităţii, ieşind zâmbitori şi c-o aplecare bruscă a capului au declarat: ,,SĂ FIM LINIŞTIŢI ŞI TĂCUŢI. Europa nu mai e un subiect contestat în cultura şi politica americană de când fanteziile ideologiste precum Rambo, Dispărut în misiune, Star Wars etc, s-au transformat în tehnici specifice de patrulări în bagajele convorbirilor telefonice. Împărţirea moralistă, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, ne priveşte doar în măsura în care simbolismul filmului în care jucăm nu ne erodează locul de muncă, căminul, autoritatea, sentimentul sinelui.“

Decorul progresist din Piaţă le-a adus celor doi, în timpul jocului de poker cu mâini moarte, o întrebare politică: ,,Sunteţi în stare să stârniţi entuziasmul şi admiraţia mea, chiar printr-un limbaj crud, de etichetare, să preţuiţi (nu să ţepuiţi) întreaga reţea de omagii pe care vi le-am generat în partidul-mulţime şi să vă aşezaţi întradevăr sub semnul prestigiului cu care aţi fost investit acum un an, WKIohannis şi mai apoi, pe când defilam pentru a obţine o identitate perfectă pentru Cioloş Dacian?“

Şi răspunsul lui Werner Klaus Iohannis n-a întârziat, el fiind după cum îi este şi opinia sa despre sine însuşi, când, autoinvitându-se pe sticla TVR1, ieri seară, a plâns, cu o aură deznădăjduită, că la dreptate a rămas fără o casă care-i ţinea la o distanţă respectuoasă pe alţi primari care s-ar fi visat, ca şi el, genii ale pământului. Pentru mine a fost un răspuns hipnotic. Şi doar ce mă dezmeticisem, după ce o văzusem pe candidata Cristina Guseth pentru ministerul justiţiei cum îşi afişa, în faţa unui public subjugat de ceremonii şi discursuri smulse din chingile rutinei, singurătatea de manager de proiect convinsă că Statul suveran va fi mai puternic în raport cu Statul de dinaintea apariţiei pe lista scurtă a miniştrilor din guvernul unui bruxellesist, şi că democraţia nu e cel mai important sector din administrarea ţării. Sigur, ministerul de justiţie nu reprezintă singurul sistem de gândire, singura concepţie despre cetăţeni şi popor, singura idee despre stat. Guseth, însă, nu avea idee nici ce este cu ea acolo, ea neavând autoritatea care să insufle, în spaţiul unde se purta dialogul, acel spirit gata să acapareze asistenţa datorită discursului personalizat. Mediatizarea imaginii de om care ar stăpânii tehnicile marketingului şi deloc pe cele ale actului de dreptate, au adus-o în situaţia unei simple cifre: zero.

M-am întrebat atunci, fără a deţine datele pentru a deveni eu însumi un candidat la ministerul justiţiei, care dintre cei doi pokerişti, WKIohannis şi Cioloş Dacian, a jucat cu mână moartă, fără ca eşecul, aşa cum se întâmplă în democraţie, să fie sancţionat?
Adică, eu ca preşedinte, spornic în împărtăşirea în întreaga clasă de tehnicieni ai puterii de dreapta din care mă trag, l-aş fi retras de pe lista de premier chiar pe cel cu care jucam poker la masa pledoariilor noii etici în politică şi psihologie, în economia politică şi de gang, imediat. Şi ce dacă Cioloş dăduse mâna cu înalţi reprezentanţi politici ai Uniunii Europene, Donald Task şi Jean-Claud Juncker, într-un răgaz al acestora de a-şi aranja pieptănătura şi cravata în toaleta aeroportul Coandă?

Cum însă, ca să-l citez pe un filosof chinez ,,Alături de nobila artă de a face fapte prin intermediul celorlalţi există şi aceea nu mai puţin nobilă a le lăsa să se facă singure“, cred că amândoi au jucat cu mână moartă. Sigur, nu fără ştirea celor doi demnitari tari ai U E, furnizori ai modelului contemporan ideal dintre tată şi fiu. În linii mari, probabil că opiniile despre jocul de poker, cu miza guvernul României, se vor pierde în timp, facultăţile intelectuale ale mulţimii din Piaţa Universităţii îşi vor pierde şi ele principalele caracteristici de sugestie şi contagiune, înghiţite fiind de mâinile moarte cu care cei doi asociaţi, WKIohannis şi Cioloş Dacian au jucat pokerul din ambiţia de a străluci şi de a-i imita pe adulţi. Sigur, nimeni nu va îndrăzni să ceară, din proprie iniţiativă, justiţiei, o anchetă pe motiv de încercare a unei fraudă cetăţeneşti datorită faptului că au fost promotorii unui joc de poker cu mâini moarte. Mai ales la patru mâini.
Doi prozatori, Monaldi & Sorti, au publicat în urmă cu mai mulţi ani romanul Imprimatur. O carte scrisă la patru mâini, care se deschide cu aceste Interpretări prevestitoare din Arcul Judecăţii: ,,Reparaţia trecutului, Reparaţia nedreptăţilor îndurate, Dreapta judecată a urmaşilor, Nimic nu se pierde; trecutul rămâne viu în ceea ce are înţeles pentru viitor.“
Cu alte cuvinte, aş putea eu să dau bunul de tipar, traducerea lui Imprimatur, unui joc de poker cu mână moartă, când e vorba de un guvern? Nici măcar dacă m-aş dechiza în parodie, în travesti sau în oricare altă formă de umor.
 




jooble.org