Băsescu Traian – ,,Un cer de smoală mă cuprinse“

Băsescu Traian – ,,Un cer de smoală mă cuprinse“(4040)


,,De ce să staţi cu frică?../ Mai bine se-nţelege / Uniţi-vă cu toţii şi faceţi-mă rege / Iar eu am să vă apăr cu straşnicele-mi gheare. / Iar ei de dragul tihnei, îi deteră crezare...“ Astfel a clamat Băsescu Traian din celebra fabulă a lui Fedru, Uluiul şi Porumbeii, exaltat de marile probleme şi proiecte ale burgheziei a cărei parte zice că este şi pe care vrea să o reconstituie, ca nobil, nu de sânge, al moştenirilor şi puterii, ales între aleşii numărului impar ai unui partid al cărui capital de propagandă va fi escamotat inclusiv de nobleţea de spadă ce-şi zice Onaca Dorel, după un model nepătruns nici de mintea sa, excitat de adâncimea uscatului continental care l-a încins cu dragă inimă înaintea decăderii sociale. Mobilitatea inversă, de pe vremea când autoritatea luneca din mâinile guvernului într-ale sale, s-ar putea să-l facă, într-o zi, poleit de iubire pentru ţara sa, ca un pirat în neştire, să-ncerce a se revindica din încadrarea politică şi economică, şi nu din cea juridică. De când a fost înlocuit pe nivelul de vârf.

Ca să organizezi în formă de Congres şi acţiune (ficţiune) ceea ce este minciună, impostură în blânda moarte, vlăguire intelectuală – revedeţi discursurile publice ale unor complementari a ceea ce până mai ieri se numea PMP – să declari că accepţi agregarea ideologică per denaro, cum se spunea la Veneţia prin secolul XVII, şi să ceri să fii făcut rege ca să-ţi aperi cu ghearele mandatele de profund preşedinte al geologiei ideologice cuaternare, când te simţeai în largul tău, înconjurat de sclipetul de oţel al clipei celei din urmă a devenirii un sfrijit anonim, este o mărturie a faptului că duhurile răufăcătoare nu sunt o plăsmuire a unor credinţe populare.

Ce avem, în fapt? Un caz exemplar de frică, construit pe o tipologie de matelot, pentru care cea mai cumplită moarte este să fii înghiţit de valuri, după cum au mărturisit Pantagruel şi Fratele Ioan ai lui Rabelais, inspirându-se din Homer şi Vergiliu, căci vorba lui Homer, ,,să pieri în mare e un sfârşit groaznic, înspăimântător şi împotriva firii.“ Care va să zică repulsiei faţă de moartea prin înec, într-o lume marginală, incontrolabilă, a tuturor pierzaniilor, Băsescu Traian i-a opus mai degrabă o moarte uscată, în mulţimea de oameni aclamându-l şi căreia a vrut să îi fure identitatea. La un moment dat chiar reuşise. Aşa cum s-a întâmplat şi la acest Congres pe care şi l-a subordonat negustoreşte, ca pe vremea când înconjura Bucureştiul pe o rază de o zi călare, nepresimţind nimeni ruşinea din căutarea lânii de aur.


Cred însă că prin analogie pot vorbi şi de o frică viscerală faţă de mulţime, declanşată, când aceasta nu vrea, cum se întâmplă şi azi, să îi astâmpere poftele monstruoase de a-şi arăta pielea de oaie atârnată pe prova mandatelor trunchiate de suspendări din funcţie: Să fi fost un ecou al conjuraţiei mării?
Sigur, la scara societăţii, slăbiciunea unor oameni de a-i încredinţa lui Băsescu Traian, aflat cu munca la domiciliul altora şi cu frica în propria-i viaţă de vag demnitar, speranţa că trăsătura dominantă a organizării în partid este realmente forţa implacabilă a monopolului asupra comerţului cu vinovaţi ai marelui negoţ al exportatorilor – importatorilor de picioare de lemn strunjite la strungul cu manivelă, poate părea un nimic. Totul a semănat la Congres cu trasul cu urechea după ce şi-a spoit pereţii şi tavanul, ca nu cumva alte porniri pătimaşe spre lumină, adică spre aflarea unor adevăruri acoperie cu pânza de ipsos a biografiei sale, să vrea a ieşi în lume. Spre defăimarea rafturilor pe care şi-a ţintuit incomparabila demnitate prezidenţială întărite cu balamale şi drugi de fier, de îndată ce s-a îmburghezit. Lui Băsescu Traian îi place, aşa a declarat de pe laviţa Congresului vechiului – noului partid Mişcarea Populară, ca totul în preajma sa să fie ceruit şi lustruit, astfel ca defectele şi grosolaniile sale să-i fie mascate atunci când mesenii se vor aşeza după etichetă iar servanţii vor respecta, prin număr, calitatea Stăpânului casei.

Cine va schiţa istoria dulapului său cu etajere ticsite de ibrice, castroane de supă evocatoare a semnificaţiilor sociale, odorizante solemne (nu că aerisirea ar fi derizorie), momeli pentru marii peşti răpitori de apă dulce, ciubere de lemn, de felul celui în care a fost scăldat, machete de betoniere şi călcătoare pentru îmbrăcămintea fină, ajunse pe-aici prin intermediul lumii romane, va trebui să cerceteze mai întâi partea de jos a dulapului care, se spune, ar lipsi; din ea au fost făcute, la etajul nobil, mobilele şi arabescurile cu stucaturi pentru cabinetul în care se mai închipuie, râzgâindu-se într-un rânjet desuiet, în fiece dimineaţă, cu mâinile rotite deasupra robustului jilţ somnoros, abecedarul şcolii politice autohtone, diriguitorul tuturor politicilor europene, pan europene şi globale monetare, civilizatorii, exploratorii şi deturnatorii, patria inovatorului plin de rafinament şi intuiţie care deranjează decoruri rustice prin suburbii, somnolenţa miniştrilor aflaţi într-o imobilitate decizională după  chipul anotimpurilor sau răsturnărilor politice considerate de el, după obiceiul şi manierele suveranilor mongoli, lovituri neanunţate de palat.
Dar el, în cizme de mătase în deosebite culori, spre a se identifica sieşi de sobrietatea şi maculatura restulului lumii, va veghea. Ca un imperb şi răbdător luptător. Până în ziua când nimic nu va părea că mocneşte sub tiparul său de cenuşă prezidenţială. Nici măcar frica magică de a-şi găsi în catehismul său o-ntrebare edificatoare, de pe acoperişul căreia în zadar ar ridica cineva o ţiglă pentru a permite sufletului să îşi ia zborul: ,,Ce ziceţi despre Băsescu Traian, cel care înainte de a-şi lua zborul, spurcase Cetatea cu păcatele sale?“
 




jooble.org