’’Lecția’’ NICOLAE BREBAN și impostorii locali

’’Lecția’’ NICOLAE BREBAN și impostorii locali(1064)


Plecasem la ediția a doua din sesiunea de toamnă a Salonului literar AXIS LIBRI, mărturisesc, din două motive. Aflasem că vine la o asemenea manifestare primarul Marius Stan, cu care trebuia să rezolv o problemă personală și în al doilea rând, că pe afiș, alături de Aura Christi și fratele basarabean Efim Tarlapan, figura un personaj misterios pentru cititorul din mine încă din adolescență, academicianul Nicolae Breban. Venise omul și la Galați să-și lanseze ultimele două apariții dintr-o trilogie, iar jurnalistul de investigații din mine, își făcuse o listă de întrebări ca pe o temă de casă, la care aș fi vrut răspunsuri. La intrare i-am strecurat un bilețel moderatorului Theodor Parapiru pentru a-l ruga să anunțe asistența că adusesem la Galați primul mare premiu pentru publicația on-line ziarulrealitatea.ro, care ajunsese campioană națională de provincie în domeniu. Am luat loc la masa înconjurată nu numai de lume bună, atrăgându-mi atenția o cioară cu ochelari pe nas și câteva volume mai vechi a lui Berban, care se înfrupta de zor din fursecuri și sucurile de pe masă, pentru ca apoi să-și ia o morgă de intelectual bășit. Seara incendiară care se prefigura dădea semne de fâsâială. Îmi iau un carnețel și notez conștiincios două ‘’perle’’ ale întârziatului Efim: ’’Poporul care-și uită istoria, rămâne și fără geografie’’ și ’’Culmea consecvenței: să fii dat prin mașina de tocat și să rămâi tot porc’’. Recunosc, gândul îmi este tot la Maestru, din spusele căruia rețin pentru început, câteva fraze și propoziții:’’Sunt un nebun frumos care fac rău doar prietenilor apropiați ... Exist doar la sânul națiunii române. Oricâte imperii ar trece peste noi. Cred în puterea mântuitoare a literei scrise. În puterea cuvântului. Mai ales că labiritnul e locuit de actori. Personaje dornice să joace teatru ... A trăi azi e o formă de eroism. Tinerii refuză să intre în existența socială. Ei confundă tehnica cu știința’’. Abia aștept să-mi ’’interpretez’’ partitura, dar, probabil, solemnitatea are alt ceas. Așa că vorbesc doar invitații, ba chiar Aura Christi trage serios de timp la acest capitol, iar Theo uită și ce l-am rugat. Sper să mi se dea cuvântul pentru a spune măcar câteva cuvinte scrise pe carnețel la repezeală: ‘’Voi avea o intervenție scurtă. De aceea vă ofer cu modestie definițiile fricii, apropos de viitorul roman din trilogia maestrului Breban: ’’Singura cale e Jocul și fuga’’ sau ’’Jocul și fuga e Singura cale’’. Restul comentariilor vă aparțin. Iar pentru invitați o singură propoziție din patru cuvinte: Vă mulțumesc că existați!’’. Nici treaba asta nu se întâmplă, deși aș fi dorit să bengănesc față în față cu academicianul cu a cărui stil de scris unii dintre prieteni mă aseamănă. N-a fost să fie, mă resemnez. Seara, când deschid calculatorul, o poetă de prin partea locului, Luminița Potîrniche, postează pe pagina persoanlă încîntarea față de Salon, o aprob și-mi atrage atenția că nu m-a văzut, recunosc nici eu pe distinsa colegă, c-așa e viața. Îmi vine ideeea s-o rog să scrie impresiile la cald despre întâmplare, promițând să fac la fel. Cum până acum propunerea a fost tratată cu sictir, m-am apucat de comentat, pe marginea unui articol mai vechiu al meu despre Academicianul-scriitor Nicolae Breban. Înjurăturile le aștept pe adresa redacției.
Nu trageţi în Nicolae Breban!
După furia confuză, dar explicabilă a anilor ’90, intelighenţia română nu a mai fost atît de divizată politic pe cît este din 2012 încoace, mai ales că grupurile de interese sînt prioritar politice. Unii, a căror carieră depinde mult de imaginea pe care şi-o croiesc în spaţiul public, apelează la o strategie verificată: pozează în victime. Numai că, atunci cînd se rătăceşte simţul proporţiilor, excesul de victimizare tinde să funcţioneze pe post de himenoplastie. „Victimele“ de azi par pure numai din cauza (ori datorită) acuzelor hiperbolizate care li se aduc. Spun asta după ce dimineață într-un săptămânal local, pe prima pagină, un colaborator dovedit al Securității, pozează în Gidi Duru și scrie despre un intelectual cu mari merite la Galați, ajuns director al Muzeului de Istorie ‘’fără doctorat, dar și cu certificat de Secu?’’, strecurând în text că ‘’este prea târziu pentru adevăruri’’ și concluzionând filosofico-dramatic ’’Timpul le rezolvă pe toate, dar mai avem timp să rezolvăm lucrurile bine contra-făcute, și mai ales cu tehnică bine tăcute?’’ Hai, țațo, că m-ai omorât cu zile. Se infirmă proverbul cu corb la corb nu-și scoate ochii, dar tupeul pătatului ajuns mare judecător public, deși nimeni nu-l roagă asta, întrece orice limite. Mizeria istoriei în acest caz este maximă. Nu vreau să se înțeleagă că ne încăierăm ca să ne băgăm de fapt în seamă. Tropăitul e specific doar pentru unii. O furtună într-un pahar cu pă, înspre deliciul micilor comentatori, al falselor victim. Dar să vedeți unde vreau să ajung.
Pe Breban l-am remarcat din 1968 cu ‘’Animale bolnave’’, premiat de Uniunea Scriitorilor de atunci. Am văzut apoi filmul ‘’Răutăciosul adolescent’’ după un scenariu al său. La început, prin 1977, m-a speriat puțin ‘’Bunavestire’’, pe care am căutat-o mult timp, prima oară împrumutând-o, apoi cumpărând-o cu greutate și bacșiș, pentru ca azi să figureze în biblioteca mea printre cărțile la care nu voi renunța în veci. Chiar dacă fostul apropiat al băieților cu ochi albaștri e pușcaș astăzi. Pentru mine, el este un om fără complexe, care are curajul să spună despre viața sa cum a fost, fără înflorituri și driblinguri, direct și dur. Chiar și despre fosta soție Coca, care pe la mijlocul anilor ‘80, pe când se aflau la Casa de Creație de la Mogoșoaia, s-a spânzurat în cameră în timp ce soțul ei se afla în obișnuita proslăvire a potențaților zilei cu mai mulți colegi. Sau despre cum s-a întors de la Paris în același apartament din București, bun și pentru a găzdui pe amanta sa, fostă profesoară la Ștefan Gheorghiu. Unii decretează că are un caracter execrabil, dar nu înclin să le dau dreptate.Familia Breban, cu tată preot greco-catolic, a plecat de la Baia Mare la Lugoj, bunicul academicianului a fost un important protopop, unchiul și nașul său a fost senator al Partidului Național Țărănesc. Chiar scriitorul a cochetat cu regimul comunist o bună bucată de vreme.
Asta nu-l împiedică să spună cuvinte grele, brutale, fără doar şi poate riscante. Regretabile şi discret regretate. Ca și alții, a întrecut măsura, a încălcat un protocol necesar convieţuirii paşnice şi politicoase în spaţiul public. A avut un parcurs sinusoidal din secolul trecut, doar bunii săi prieteni, Nichita Stănescu și Matei Călinescu, prinzându-i sensul. A ameninţat că-i va împuşca pe Liiceanu și Patapievici, într-un gest aruncat în ridicol de dezminţirile ferme ale preşedintelui Secţiei de Filologie şi Literatură, Eugen Simion şi de însuşi preşedintele Academiei Române. E o avalanșă. Temperamentul lui e acum mai exploziv, nu e sentimental şi liric precum Liiceanu, este ofensiv, coleric, vital. Nu are, ca să preiau cunoscuta dialectică a cuplurilor din proza sa, vocaţia de a fi victimă, ceea ce nu înseamnă că poate fi un călău. Una peste alta este, aici nu am dubii, un mare scriitor, cu o biografie decupată parcă din propriile romane. Se încăpăţînează să publice cărţi groase, cu o problematică extrem de dificilă, contorsionată. Breban e unul dintre marii romancieri pe care îi avem – în această privinţă e inutil să negociem; ar însemna să rescriem memoria critică şi culturală. Niciodată nu a acţionat previzibil, întotdeauna a înfruntat morile de vînt. Are o aroganţă creatoare care nu o dată i s-a imputat. E o personalitate dificilă, care mereu a deranjat, are idei discutabile, e orgolios. Păcate de neiertat într-o cultură a amabilităţii călduţe, a eufemismului şi a calamburului. Replicile firești, înjurături ori îmbrățișări, sunt la fel de nimerite, au aceeași valoare pentru el. Dar e în cărți. Parcă nu e cale de mijloc cu el. Ori este elogiat, ori disprețuit pe un ton categoric. Pe vremuri în ataca Titus Popovici, fostul său amic, plus toată presa de partid din țară. Noi românii, nu clădim, ne prefacem doar că facem câte un gard. Prostia e rentabilă, ideile primite de-a gata circulă spornic într-un mediu permeabil, deși e un scriitor adevărat, un mare scriitor, care are locul lui bine determinat în istoria literaturii romîne. Se ignoră cu bună ştiinţă gesturile pe care Breban îl făcuse în 1971, pe o pagină mare din Le Monde şi în presa occidentală, cînd acuzase, în termeni la fel de tranşanţi ca cei de azi, tentativa de restaurare a stalinismului în literatură. Și mai ales nu se întreabă nimeni ce interes aveau cei care decideau asupra compoziției Comitetului Central să îl aibă membru pe scriitorul Nicolae Breban înainte de 1971, cărei linii politice i se datora cooptarea. Dar ,,Războiul româno-român”, corect sesizat în postdecembrism de către Octavian Paler continuă, cu o înverșunare demnă de o cauză mai bună... Războinicii și găinării extraliterare, clientelare, autovictimizatoare și profanatoare, extraliterare și paraculturale - sunt periferiile lor toxice, segregații asanatoare... Poate că atunci când creatorul lui Grobei îi imprumuta limbajul, lumea este cumva întoarsă pe dos, cu fundul in sus. Suntem o țară turcită, românii nu sunt proști, dar n-au caracter, inclusiv la Galați. De aceea lumea e speriată de Breban atât de mult, facându-l pe care care a publicat 20.000 de pagini, nebun. Mai ales că în oasele noastre a intrat reflexul de a nu te opune puterii. Asta în timp ce Maestrul refuză și ideea de realitate. E Kantian ca structură. Se schimbă lumea ultra-rapid și ultra-radical, stimatzi literatzi din România care văd că nu realizați că sunteți precum naufragiații strânși unu-ntr-altul pe o bucată de gheață plutitoare care se topește văzând cu ochii. Până la definitiva scufundare în ochii din ce in ce mai puținilor cititori (în general, nu numai de literatură în sens clasic) mai e doar puțină vreme.

Drama impactiană
Păcat că sunt unii care au opinii servite de la alţii. Mă refer de data asta la ieșirile vanitoase şi necontrolate de la Galați. Aiurea-n tramvai! Cai verzi pe pereti! Calomniază, calomniază, calomniază băiete, că tot rămâne ceva! Măcar asa, pe ultima sută de metri. Inutil să mă mai întreb cine finantează astfel de mizerii. Roata se va întoarce într-o zi, nici o problemă… Mai are timp. Timpul le va lămuri pe toate… cu certitudine. Pur și simplu nu pot înțelege. De unde atâta ură? Cred mai degrabă că totul provine din dorinta mahalagească de a vorbi pe celălalt de rău, de a mânji totul, de a nu avea nimic sfânt, dorintă izvorâtă din propria neputinta de întelege valoarea, chestiune îndelung practicată de televiziuni cu chiloții pe vine și de tabloide, atâtea câte au mai rămas. Țara asta este chiar un sat fără câini? Inutil să mai spun că prin aceleasi metode ca-n cazul Breban au fost demolați Ștefan Augustin Doinaș, Nicolae Balotă, Cezar Ivănescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru și alți scriitori, a căror operă, vrem – nu vrem, face parte din patrimoniul cultural al României. Peste ani, cei ce vor analiza precum procesul de plagiat al lui Caragiale, mizeriile acestei epoci ticăloase, sper că vor trage concluziile cuvenite.
Glonte de final
Dedic aceste rânduri, ca si cele care vor urma, sine ira et studio, tuturor masturbatorilor condeiului, tuturor hienelor necrofage din mass-media, tuturor celor care doresc demolarea Academiei Române, ca si mâncătorilor de căcat pe teme impuse de securitat. Vă spun asta deși probabil că acum pentru unii par arierat, adică întârziat mintal. Nu am purtat nic o mască în timpul comunismului, cum m-au acuzat adesea unii, care erau de fapt securiști cu vechime. De mic vroiam trei lucruri: să spun adevărul, dacă eram nebun, să fac bani, dacă eram practic sau să fac carieră. Ce am reușit, doar dvs. puteți stabili. Mă iertați că v-am vorbit atâta despre tizul meu, mai cunoscut decât subsemnatul, dar am simțit nevoia să respir. Prea ne-au înconjurat năpârcile.
Cu plecăciune,
 




jooble.org