Din clipa în care suntem în dialog

Din clipa în care suntem în dialog(933)


omul poate înfrunta ceea ce este supus ulterior schimbării, mutabilului, arbitrariului şi-şi poate cerceta astfel trăsăturile comune cu ale semenului său căruia îi identifică brusca aplecare spre discordia nemuritoare: ,,Ne-am născut liberi / Apoi am legat libertatea cu lanţuri“; presentimentul succesiunii temporale şi al duratei este un eveniment de conştiinţă gata să afirme (a câta oară?), coexistenţa trecutului, prezentului şi viitorului într-o topografie unde faptele însele ajung înaintea omului la o blândă frustrare: ,,Mai ştii locul care ne-a durut cel mai tare / locul acela de poveste nu şi-a pierdut cumpătul / A lovit cu pumnii şi el / Pentru că nu ştie să piardă / Nici nu poate râde / De glumele făcute pe seama săriturii în gol / A inimii sale“. Citând din poemul ,,Omul de după om“ cu care Ana Ardeleanu deschide volumul ,,Graniţele întunericului“ (Ed.Singur, 2015, Târgovişte), mi-am amintit de Rousseau şi de întrebarea de ce oamenii născuţi liberi sunt pretutindeni în lanţuri, ca şi cum ei n-ar avea gust pentru libertate, libertatea în înţelesul fundamental de a fi constrâns în propriul interes, (chiar dacă această libertate individuală este o nobilă iluzie); un posibil răspuns găsim în extensia ,,Pentru a-i poseda frumuseţea“, expresie devenită semnificaţia unei dorinţe de satisfacere a unei nevoi, aceea de a intra în armonie cu adevărata natură umană, probabil, fără a se întreba, la rându-i, cât de nedrept e să pui libertăţii lanţuri, căci a fi liber nu înseamnă nimic, dar a deveni liber este dumnezeiesc.

Dezbaterea de idei, previzibilă, nu trece în plan secund, dislocarea fiinţei devine de-abia de acum subiectul propriei reflecţii filosofice venite nu din jocul impresiilor ca efect al individualităţii, ci din încercarea de a nu se lăsa copleşită, definitiv, de ecoul tezei lui Fukuyama care prevedea ,,sfârşitul istoriei“, deci şi al istoriei libertăţii şi drepturilor omului, ca ecou al tezei lui Daniel Bell despre ,,sfârşitul ideologiei“ din anii 50 ai secolului trecut: ,,În tot răul se află o strachină de bobiţe / Numite binele pământului...“ Proiecţia întâmplări-imagine, ,,În tot răul se află...“ revelează realitatea în schimbare, neliniştea socială; poeta întemeiază fiinţa furnizând doar acest element intermediar – strachina – ca pe ceva personal, (putem vorbi de o idealizare romantică a omului primitiv?) dar şi ca mărturie că lumea s-a dezintegrat în acele bobiţe din ceea ce altă dată a fost semnul distinctiv al civilizaţiei: progresul omenirii. Captează atenţia însăşi aceste versuri:,,Viaţa are încă forţa macului / de-a înflori oriunde“; Un potenţial anarhic al fluxului vieţii capabil de a unifica. Un model cu o schemă motorie capabilă să ne amintească faptul că amprenta vieţii poate fi înţeleasă prin orice cale de manifestare a ei şi că oricât de fragilă – macul, în cazul de faţă, cuvânt care poate fi perceput ca metaforă standard, pentru că oricând va fi citată –, sau oricât de carnivoră ar fi, ea se va adresa în mod diferit imaginaţiei noastre: ,,(...).Ai putea descoperi omul de după om / Prezenţa lui în cătuşe de flori (trec peste locul comun, cătuşe de flori), promisă zilei de mâine“ (Omul de după om).


Poeta numeşte lucrurile ce sunt înainte de a ne mărturisi că trăieşte în propriul foc vocaţia sa de însoţitor al subiectului devenit dintr-o dată eul care se gândeşte pe sine; şi, cum a fi în dialog este nota ontologică a existenţei omului, poetei îi place să fixeze în devenirea paşnică un fel de fior violent trăit ca urmare a descărcărilor electrice ale timpului pentru a ne informa că: ,,În fiecare anotimp / Riscăm să fim prinşi cu surplusul de bagaje / la o anumită cotitură a vieţii / Unde florile se deschid...“ (Cămaşa sub formă de fluture). Un risc care o inspiră pe Ana Ardeleanu, fără a-l particulariza însă, de aceea nu protestează, nu face gesturi în afara timpului său, pentru a nu se îndepărta de semeni şi a ţine aprinsă o scânteie filosofică ,,la o anumită cotitură a vieţii“, când pot avea loc predispoziţii care nu ţin de destinul (ca labirint) cu o singură ieşire: ,,Dar tu femeie cu cine mergi alături / De nu ai gând de oprire de iubire de moarte“, ci tocmai de acel surplus de ambiţii, eşecuri, himere ilicite, de exigenţe prinse în copcile moralei, ,,Dar strigătul nu s-a transformat în chip de om mântuit / A rămas în aer îmbrăcat în cămaşa sub formă de fluture“. Vrea cumva să îşi pună în acord gândurile cu ale celorlalţi, introducând în memoria lor puncte de reper proprii care ulterior i-ar putea explica, prin amintirile colective, propriile-i amintiri?
Ideea ar fi că până la urmă orice timp trăit este un timp bun, pentru că deja s-a consumat, deci nu mai trebuie explicat.
 
Doar atunci când pune contraste pe propriul chip pentru a se vedea pe sine şi noi a vedea ceea ce vede ea: ,,Căci aveau faţa curată / Miroseau a lapte de capră / A stână veche şi a flori-de-colţ / Pe palma lor era scris ceva /...Cred că era vârsta omului / La cea mai mare bucurie a sa / Am ştiut că fac parte din suita lor / Vânam împreună / Apoi căutam o peşteră“ (Am ştiut că sunt îngeri). Dacă vorbeşte despre o retragere în deplin anonimat, ,,am ştiut că fac parte din suita lor ( a îngerilor), o face pentru a zugrăvi o realitate barbară –,,vânam împreună“– cu un fel de pietate a peşterii, înaintea înstrăinării şi a naşterii mitului filosofic sau religios.
 

Un alt chip, o privire profundă pentru descifrarea unor semne care să o-ndreptăţească a spune că a fost un om care şi-a petrecut viaţa văzând şi, poate, meditând la migrarea sufletului prin mai multe trupuri; de aici şi itinerarii impuse de imaginile ulterioare: ,,Am încins cuptorul inimii / (o metaforă lipiciosă i-aş spune), Pentru a coace / (trec peste nota explicativă), Câteva pâinici / Cu chipul Domnului /...Eram eroina unei mari bucurii“. Flacăra purifică gândirea de un reziduu existenţial, ce dacă sunt lut!, şi o face să mlădieze prin verbul său dincolo de adevărul spus de cuvintele simbolizând acele pâinici cu chipul Domnului. Reţeaua de imagini, foc–aluat–chip propune, cred, şi o eliberare: trecerea de la locul închis, ,,cuptorul“, spre o relaţie de unire ce implică chipul divinităţii. Un moment de fericire intimă sau de deznădejde, de ştiinţă a faptului că în memorie pot exista nuanţe mai surprinzătoare decât şi-ar imagina omul?

Apelul constant la imaginaţie, încercând prin analogie să-şi apropie ecoul chipului de femeie, cel de la nivelul perceptiv, de cel al poetei, cel de la nivelul simbolic,  o fac pe Ana Ardeleanu să desfăşoare acest joc de trimiteri: "Ajunge într-un lagăr de cuvinte / Asaltat de temeri / Pe partea dinspre sud / Pe unde intră luna pe fereastră / ...Dorinţa de a o salva / Scoate afară ciocul din bula de aer / ... / Cineva mă aşează pe scaunul gol al destinului / pe spătarul căruia au rămas împăturite iluziile / Ce poartă mereu alt nume". Pasărea, un ţel sau o obsesie de neignorat.
Dacă şi-a antrenat inima şi mintea a făcut-o tocmai pentru a locui în acel lagăr de cuvinte, ca ultim popas al unei vocaţii; un spaţiu al salvării, al spontaneităţii primordiale şi eliberării de constrângerile pământeşti, (aminteam de ele la început). O sintaxă simplă îmbrăcată în unghiuri alegorice o ajută pe Ana Ardeleanu să dăinuie în noaptea amintirilor poetice, "Pe unde intră luna pe fereastră" prin cartea (a douăsprezecea) ce tocmai i s-a întâmplat ca formulă de ieşit la lumina zilei. Ca suflare şi ca amănunt ce nu vrea să împartă scaunul gloriei cu nimeni. 




jooble.org