O constantă cosmologică - oglinda memoriei

O constantă cosmologică - oglinda memoriei(1133)


    ,,Oglinzile memoriei“. Două simboluri care duc spre tonalităţi ale timpului şi spaţiului în care a dorit să-şi fixeze sondele de prospecţiune ale artei cuvântului nemuritor sau ale destinului, cine ştie?, precum petroliştii solicitaţi din partea adâncurilor regnului mineral să simtă susurul izvoarelor secrete energetice şi să depună, apoi, mărturie despre nivelul cosmic al curgerii sau, dimpotrivă, a tăcerii lor.
   ,,Oglinzile memoriei“. Tablete, ca un bun exerciţiu publicistic (în număr de 11 publicate între 2007-2012,) pe care le regăsim ca editoriale, devenite, din ianuarie 2008, Respirări deschise chiar cu titlul Oglinzile memoriei în revista Ex ponto, interviuri acordate unor publicaţii literare sau cotidiane locale, file de jurnal, ca frânturi de oglindă intimă şi îndemnuri la polemică făcute cititorului care nu e cuprins de teama de infinit sau materie, aşezate, raft cu raft, după o minuţie doar de el ştiută, între paginile unei cărţi apărută la editura Ex Ponto în 2013, pentru a ne spune o poveste a unui comportament intelectual analitic, atât cât i-a îngăduit, de când se află la conducerea solidei reviste Ex Ponto, vocea sa de literat. Alta decât cea din cărţile sale de povestiri cutreierate de personaje coborâte din absolut şi transformate în personajul care ar fi vrut să fie el însuşi, cel coborât dintre cer şi pământ şi să trăiască în el şi în ceilalţi, identic şi contradictoriu, mă refer la pesonajele sale, în plasa ţesăturilor de fapte şi nuanţe neprevăzute ale sorţii şi întâmplărilor urzite fără încetare în spaţiul delimitat de text. Ce cuprindere ar fi fost atunci din partea prozatorului despre care fac vorbire şi anume, Ovidiu Dunăreanu.

....Ca metaforă, titlul ne-ar îndrepta gândul, tocit de cotidian, spre mister şi relaţia pe care a dorit să ne arate că a stabilit-o între cultură, literatură, cărţi şi el, în văzul lumii. Cu modestie. Dar să îl cităm dintr-un interviu din cartea amintită: ,,Mie mi-a plăcut şi îmi place să conturez un sentiment obscur, inexplicabil, o stare misterioasă... Îmi place să cultiv magicul, fabulosul, întâmplările ciudate...Tind ca această ceremonie (program şi formule de apeluri şi repudieri, spun eu) a spunerii să dispună de un registru stilistic dens şi convingător“.
Revenind la acel ,,în văzul lumii“ de mai sus, cred că e un mod public de a ne arăta, chiar din colţul acesta de pământ marin, că un destin literar se construieşte mai puţin din fapte patetice şi mai mult pe vasta şi răcoroasa tihnă a încăperilor înlănţuite prin paragrafe, tihnă doveditoare că se află într-o situaţie de inspiraţie aproape carnivoră, imposibil de ocolit. Ceea ce caută ar fi ridicol să credem că nu se află foarte aproape de noi.


... Nu ştiu dacă a fost o tânjire după un timp pe care l-a slujit, o amplificare a unei mângâieri nostalgice resimţită cu plăcere încă din vremea copilăriei, venită din ambiţia de a inova ori de câte ori se aşeza la masa de scris, simţind că esenţialul reflecţiilor sale, aşa cum îl găsim în tablete de exemplu, are gesturile expresive ale oralităţii şi, deci, putem primi încuviinţarea spre a le reţine şi multiplica, eventual.
....Sau a fost o îndepărtare în timp, pe care doar citindu-i prozele din ,,Întâmplări din anul şarpelui“ sau ,,Cu bucuria în suflet“, o poţi bănui cam ce ar putea să însemne în voia gândurilor sale privite dinspre oglinda memoriei spre acel proces de înfrângere povestit de Ovidiu Dunăreanu cu cât a înaintat şi mai mult cu povestirile spre opera sa.

,,Oglinzile memoriei“ nu e o carte sentimentală. Nici nu te copleşeşte citind-o dar aduce, înainte ca tu, cititor, să cauţi, dacă eşti curios, unele repere despre natura epică a scrisului său, despre pluralitatea interpretărilor critice asupra operei şi aşezarea, în final, de către acestea, în familia literară selectă alături de nume precum Panait Istrati, Sadoveanu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Vasile Voiculescu. O invitaţie, în fapt, la lectură. Şi la puţină istorie literară.


Vom găsi pasaje ca pe nişte mici extrase din prozele în care se încarcă de timpul şi spaţiul prelucrate senzorial pe care vrea să le domine pentru a le explica metaforic, după tipare vizuale şi lingvistice proprii şi irepetabile: ,,Fără un spaţiu al său, fără o lume a sa, structural a sa, un om de condei riscă să devină fiul adoptiv al tuturor conjuncturismelor. Un scriitor nu poate veni de nicăieri şi pleca oriunde. Important este să intri în literatură cu o lume şi să impui această lume care să fie numai a ta. Biografia mea vine din lumea ţărănească – acestă lume care are un cod de existenţă pe care ,,intemperiile“ dure, de toate nuanţele, ale istoriei l-au umilit şi în bună parte l-au distrus. Partea de sud - vest a Dobrogei, de la Dunăre, îmi place să cred că este ,,comitatul“ meu literar. Mă fermecau peisajele dumnezeieşti, dar mai ales oamenii de acolo, cu darul visătoriei şi al povestitului... O lume care purta cu ea întâmplări, adevăruri şi cutume din timpuri getice, romane şi bizantine, de pe timpul turcilor... Povestea este un spaţiu de libertate...“ iar visele, spun eu, sunt utile pentru că sunt libere. Iată cum un loc şi-a dovedit portabilitatea sa, devenind patria unui scriitor. Şi, scriind despre ea, cred că se naşte o duioşie în sufletul său de mărimea acelor locuri. De aici şi portabilitatea codexurilor proprii în care nu îşi pune problema însufleţirii poetice a lumii sale enigmatice pentru a vedea şi înţelege, apoi, cum ar fi aceasta fără suflet şi cum e să îi modifici tiparele în care există, pentru că nu o aşează pe aceasta după gradul de depărtare de neant ci, după plasarea în vecinătatea spontanului universal, care dă semnificaţie fiinţei. ,,Prădat de fantasmele verii, la margine de prăpastie albastră, de la Dunăre ori de la Mare, a podişului, unde oamenilor le-a plăcut, de când se ştie, întâmplările tainice, bănuiala mea că Dobrogea îşi are porţile ei secrete prin care lesne se poate trece ,,dincolo“ în intimitatea fosforescentă a galaxiei, devine certitudine. Una dintre ele, desigur, este Păcuiul lui Soare. Nemăsurat, sufletul luminii stăruie asupra insulei, asemeni unui halou misterios“...

Fără a nega culorile în orice combinaţie neaşteptată ar exista, mai presus de impresiile simţurilor şi văzului, Ovidiu Dunăreanu ştie că mirosurile, sunetele, asociaţiile de imagini, lumea aparenţelor infinite urzite în prototipurile memoriei universului, au o natură succesivă asupra căreia îşi concentrează eforturile argumentative, potrivite pentru a trăi, dacă pot spune citându-l pe Platon ,,imaginea mişcătoare a veşniciei, un elan vital pe care nu-l putem împărţi“. Dacă Poe inaugurează misterul încăperilor încuiate, Ovidiu Dunăreanu preferă spaţiile desfăşurate liber, care-i dau prilejul să fie el întâiul detectiv descifrând ceea ce se întâmplă acolo, pentru că harul îi dă posibilitatea să trăiască tainic experienţe încărcate de contrast din existenţa oamenilor obişnuiţi. Sau măcar iluzia lor, folosind puterea mediatoare a imaginilor, a reacţiilor pe care le suscită.

Apariţia, la finele anului 2003 a revistei Ex. Ponto, text, imagine, metatext, ,,o voce românească ridicată în sfera culturii la Constanţa“, ca urmare a unui gest ,,eliberator“ asumat de unii membri ai Filialei dobrogene a Uniunii Scriitorilor din România şi de literaţi ai Universităţii ,,Ovidius“ prilejuieşte, de asemenea, un scurt remember al faptului că proiectul iniţial este la fel de actual şi după zece ani. Nu am găsit, însă, în niciun interviu sau fragment de jurnal, ca subiect contemporan, desigur, mărturii punctuale despre preşedinţia la Filiala dobrogeană a uniunii. Afirmaţia sa, dintr-un interviu, potrivit căreia ,,Lucrurile sunt destul de delicate, în general, cu scriitorii, caractere puternice, individualiste, nonconformiste, labile (atunci nu mai sunt puternice?) care recunosc cu greu meritele şi izbânzile cuiva“, nu este nici lămuritoare nici saturată de detalii semnificative. Sub conducerea Cristinei Tamaş nu a existat nicio transparenţă în acest sens. Să vedem cât de liber este scriitorul însuşi în opţiunile sale, cu referire la subiectul amintit, şi în cazul actualului preşedinte, profesorul universitar şi titularul Cronicii filmului a binecunoscutei reviste ,,România literară“, Angelo Mitchievici. Dar, sigur, mult mai vrednice de pomenit sunt altele.


În încercarea de recuperare a unui timp al copilăriei, când nu ştia, cum de altfel nici eu nu ştiam că ideile nu pot exista în afara minţii, Ovidiu Dunăreanu propune, prin ,,Oglinzile Memoriei“, un dialog al amintirilor alcătuite din ecouri, al succesiunilor. Or, în bună parte noi suntem ceea ce suntem pentru că suntem făcuţi din amintirile noastre.
Un vers al lui Boileau: ,,Timpul trece în clipa în care ceva se află deja departe de mine“, mă ajută să închei aceste rânduri cu gândul la viitorul care răspunde aspiraţiei de întoarcere la obârşii devenit, în cazul lui Ovidiu Dunăreanu, o nouă oglindire în apa râului niciodată acelaşi în care să te scalzi de două ori, dovadă că păşeşte bine pe călcâiul motor al prozei contemporane, potrivit propriilor scheme de ascensiune şi expansiune a fiinţei prin limbaj şi itinerariile ulterioare ale acestuia, ca mare aventură a spiritului – să fie oare un răspuns la spaima în faţa temporalităţii? - şi mă refer aici la romanul ,,Lumina îndepărtată a fluviului“ (Istorisiri din Condica marilor şi micilor praznice) căruia, din vorbă în vorbă, am aflat că i-ar fi încheiat ultimele pagini. ,,Dacă unii se laudă cu cărţile pe care le-a fost dat să le scrie, eu mă laud cu acelea pe care mi-a fost dat să le citesc“, mărturisea Borges într-unul din eseurile sale. Aş vrea să fiu unul dintre cititorii pe care cartea aceasta bănuiesc că îl aştepta. 




jooble.org